STĂPÂNUL POEMELOR NESCRISE

Moto:

“În aceste condiţii de suprapunere a subiectului şi obiectului,
cum mai poate să persiste idealul stăpânirii? El cade încet-încet
în desuetudine în reprezentarea ştiinţei pe care şi-o fac savanţii.
Omul este poate numai un nod foarte sofisticat în interacţiunea
generală a propagaţiilor care constituie universul .”
Jean –Francois Lyotard

Notă explicativă

Nu ştiu (de obicei nu ştiu prea multe şi nici nu cred fără a mă îndoi) dacă textele care urmează (în număr de 17) pot fi considerate un experiment literar …Poate cel mult o repetare în timp a unor exerciţii dadaiste. Textele reproduc fără intervenţii ulterioare ceea ce a fost scris între zilele de 26 şi 27 decembrie 2000, la început la nişte prieteni acasă şi apoi în singurătatea camerei mele violet, gândindu-mă la toţi apropiaţii inimii mele, ce s-o mai fi înţelegând şi prin aceasta…

Moto-ul a fost adăugat după ce au fost scrise textele.



1

slovele cadâne dansează din
buricele degetelor pe clapele
maşinii de scris desfrânate
cu sânii clopoţei sunând a
început de poem pustiit de
umbra îngerului tău personal
iubită uitată înainte de a
fi sărutată de a fi cunoscută


2

umbra mea scria poezii pe
lumina ochilor
din lumânări se prelingea
sângele strămoşilor de fum cu
cireşe putrede agăţate ca nişte
femei aproape bune
aproape stricate de gâturile
vânjoase ale unor bărbaţi absenţi
zâmbind la amintirea unor colinde
furate de timpul cel chior

cireşe putrede la urechi
avea moartea iubirii din clepsidră
învăţa nisipul să surâdă ironic
la adresa stâncilor din
sufletul stăpânului poemelor


3

ce mai avea stăpânul în suflet
doi bani ruginiţi o mie de melodii
un pisic siamez o icoană cu sfânta
fecioară cu nas de argint şi prunc
fugit din braţe să-şi ajungă
plânsetul


4


să te-ndrăgosteşti de istoria unui cuvânt
uitat de toate neamurile lumii şi
căutat de arhangheli prin paturi hamace
canapele paturi cearşafuri plaje lenjerie intimă
piei de femei albastre salate de fructe
cu votcă sau fără dacă vreţi am
să vă spun povestea stăpânului
de poeme.


5


nu există poem perfect
să scrii versuri de parcă ai desface
o conservă de ananas să câştigi
cu poezia la bingo loto speculaţii
financiare să spargi o bancă
cu un poem pe faţă şi cu un cuvânt
încărcat de gloanţe
la fel de oarbe ca homer ori
borges ce rost are să mori
când nu crezi în perfecţiune
ce rost are să zâmbeşti
când nu crezi în plâns


6

stătea într-un cuvânt.
stăpânul de poeme şi încerca
să pescuiască aruncându-şi umbra
apusul de soare
toate stelele îi erau cicatrici
şi între dinţi toate plajele
îi scrâşneau a toamnă frunzele
se machiau
iar el din ochii timpului
îşi invita iubita şi moartea la cină


7


nu-i dăduse nimeni vreun nume
iubea femeia albă aprinzându-şi
în fiecare noapte călcâiele ca să
vadă licurici unde să se iubească


ce stai şi te uiţi în gol la
luna plină de scobitori


8


ca un pahar gol pe o masă sfărmată
versul care înghiţea poemul cu
aripi de pasăre de noapte îi spunea
gagicii să se uite la ştiri să-i
spună când va veni sfârşitul
lumii să-l întâmpine cu
pâine şi sare


9

fiecare sunet fiecare literă e un imperiu
spunea stăpânul scobindu-se-n dinţi după câte o idee
iar ea îi era împărăteasa cu inima portocală
toate poemele care nu vor fi scrise vreodată sunt
oştirile mele prin ele respir eu istoriile avortate cu ele mă apăr de realitate
adică de mine tăişul nu se atinge
eu cad fără a mă zdrobi şi mă zdrobesc
fără să mă arunc de pe turnuri de televiziune
eu am declarat război iubirilor
care nu vor fi trăite vreodată iubirile conduse
de marea zeiţă preoteasă
eu sunt în război şi am platoşă acest poem
şi cască umărul unei iubiri de altădată sunt o iniţială
care a declarat luptă întregului meu nume
cele trei sute de călcâie ale mele nu
sunt vulnerabile mama când m-a botezat m-a ţinut de inimă

10

mă plictisesc cei fericiţi şi cei nefericiţi
şi cei liniştiţi şi cei care mănâncă vânt
stau în tălpile mele şi-i privesc pe bărbaţi
şi pe femei cum trec pe lângă mine-n sus şi în jos
eu nu-s de-al lor şi mă plictiseşte şi asta
şi mă plictisesc şi de mine dar nu pot scrie
şi spune decât că nu mă plictiseşte
nimic aştept lupta pe care nu o pot da
fiindcă nu cred nici în victorii şi nici în înfrângeri


11

enervanta domnişoară dihotomie cu nesfârşitele-i
picioare în două luntre şi eu sub sexul
ei deschis douăzeci şi patru de veacuri din
douăzeci şi patru levitând totul are sex
viaţa moartea apa cele patru vânturi
focul domnişoarei sexul enervarea iubirea
litera ochii sprâncenele genele aluniţele
totul e sex şi restul încercări de a nu fi
sex ci piatră şi ţărână totul iubeşte şi transformă totul se
iubeşte numai sunetul meu preferat
crede dar şi credinţa dar şi cel castrat
are sex poate prostia şi frica nu
sexul e nesfârşit şi toţi cred că nu există decât univers
dar universul nu e decât o parte bărbătească infinită şi o
parte femeiască infinită arzându-se la infinit


12

niciodată romantic portocală spartană urând cinele la lumina lumânărilor fără
pasiuni doar cu viciul de a nu avea vicii convingătoare sar din cuvânt
în cuvânt ştiind că fiecare cuvânt e o stea în felul lui. mă întâlnesc
cu oamenii care au ocupaţii şi sunt serioşi
mai serioşi decât moartea. mă întâlnesc cu elevi simpatici
se străduiesc să nu priceapă prea multe din nebunia din jurul lor
dar câteodată eu sunt dintre cei care trebuie să le arate că orice vârf
este limitat la o înălţime oarecare că nu tot ce zboară poate fi studiat şi
că la urma urmei orice şcoală e o cazarmă oricât de umani ar fi caporalii
şi că toţi oamenii mor învăţând până şi în
clipa morţii.

13

mai bine era când scriam poeme iubitei
acum prefer să mă duc pe malul dunării
şi să-mi imaginez că am înmormântat-o acolo
şi scrijelesc c-o piatră pe pământ
cuvinte care nu se leagă care trec unele
pe lângă altele ca oamenii semenii mei de altădată

şi fluviul îmi spune că s-a săturat
de valuri şi de stelele care se îmbăiază
în trupu-i şi nu-l iubesc vreodată…


14

monstru aşteptând monstru
spălându-se pe dinţii nebuniei cu
pasta nopţii stoarsă din sufletul
zeului învins lângă gura nemuririi.
îşi sfâşiase în colţii cuminţeniei
crucea şi acum îşi încălzea fără teribilisme
uitarea mângâind îngerii iubitei genunchii
şi sânii i se păreau a fi răniţi
de visul lacom al unui purice sfânt
retras în sihăstria feselor unde
nici o mână nu crede că totu-i
deşertăciune

15


da să credeţi în stăpânul poemelor nescrise
este pretutindeni şi singura diferenţă dintre
el şi Dumnezeu este că el nu este Dumnezeu
cel care bâjbâie
este
micul univers decăzut pregătit să se prefacă
mort deasupra hăului ca iubirea să vină odată
şi să treacă dincolo unde lupta e în haine
de mireasă şi aşteaptă botezul
sângelui nu-i va veni să creadă
că el este cel care nu credea
în propriul stăpân

şi cu multă ură şi răcnet va silui hăul

după cină stăpânul şi iubita vor servi moartea cu un ceai


16


vor discuta despre zei. moartea va fi ispititoare
i se va face poftă de-o partidă de amor
chiar şi în trei dacă moralitatea o
va permite. se va sui pe masa acoperită
de-o galaxie şi-n ritmul bătăilor la
porţile raiului sedentar se va dezbrăca de
toate poemele care au fost scrise de la începutul lumii
până în clipa în care tu cititor silabiseşti astă nebunie.

şi goală puşcă moartea nu mai era decât
stăpânul şi iubita îmbrăţişaţi în propria lor
decădere cyclam.


17


o da toate-s drum la marginea
îmbrăţişării dintre viaţă şi moarte. vânătoarea
pânda scurmatul disperat al pământului armele
războaiele călătoriile cuvintele cântecele
toate-s drum pradă poeme aşteptare
dorinţă şi renunţare toate-s popasuri
la marginea zeificării unui anonim şi cretin spermatozoid
c-o mireasă rotundă proastă de dă-n poeme
între o pizza şi-o bere între pizza şi berea asta şi berea şi
pizza viitoare rămâne nota de plată pe care
nici un înger nu se va înjosi să o aducă
la judecata copiilor ce vom fi din nou
toţi cândva că altfel toată teravura
cu moartea în ciuda tuturor aparenţelor pline
de semnificaţii nu va avea nici un farmec

şi în bradul infinit de dincolo de marginile
universului nostru fericiţi de seninele noastre
iubiri şi copilării veşnice
fără trupuri şi fără cuvinte doar copii-luminiţe
împodobind cetina îl vom asista la
nesfârşit pe infinitul Moş Crăciun tot
scoţându-l la infinit de barbă pe
Dumnezeu dintr-un sac peticit cu poeme.