nici vorbă de artă poetică

mă-ntorc la cântul antichităţii şi-ntreb
frumuseţea de este stăpână pe libertatea sa
şi-o întreb dacă se predă cu poporul ei cu oraşele
ţinuturile apa hotarele templele uneltele
şi tot ce aparţine zeilor

femeia cu trupul tăiş ciopârţeşte norii
şi ploaia-mi răspunde

va fi război cu întunericul florilor
se-aude-n tot olimpul şi ştiu că va fi nedrept
şi ştiu că voi pierde
(din inimă de mult n-a mai rămas decât o teacă
ruginită, frumoase picioarele acestui
cuvânt scăpătat în mormăitul strămoşului
ghemuit în culcuşul cruzimii mele tremurând
de frica blândeţii zeului poznaş jucător de şotron
pe atotputernicia lui)

se-apropia furtuna cicatrice amintirii
erosului răstignit pe-o cruce de-aripi