Materia: „Omul aproape pustiit” (umdichtung)

Pseudomoto:

“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem”

Jose Saramago

a.

m-am născut în cea mai nemiloasă lună a anului
şi am acum lumea mea de om
ajuns pe insula cuvintelor
care nu vor fi spuse, scrise vreodată

în apele gândurilor şi ale memoriei
străinul din mine
făcând pluta pentru îngerul care nu
ştia să înoate în viaţa mea

cuvintele de/spre iubire
ca nişte rechini necunoscând
ipocrizia ori teama omenească
nişte faleze care nu cunosc
nostalgia albatroşilor
care nu au prins vreodată
peştele geniu

zi de zi mă despart de mine
aş fi reuşit de mult să mă
decapitez la vreo ghilotină-femeie
dintr-o piaţă a unei revoluţii
oarecare
dar cei care mă susţin de subţiori
- de acolo cresc aripile
pentru oamenii păsări – de fapt
nişte imitaţii de struţi care
pot căuta Poezia ascunzându-şi
capul în lipsa de Poezie -
mă mai ajută crezând în
mine
ori neînţelegând scrâşnetul
lucidităţii ori mlaştina
oboselii de a crede în îndoială

b.

viaţa ca un cozonac frământat
de mamaia amalia şi umplut de
mama lui forest gump. pe cine
interesează feliile fără rahat,
cacao şi stafide
dacă nici tu nu crezi în frumuseţea
vieţii tale
cine să mai creadă
în poveştile de iubire
ori în iubireaşeherezadă
ori în Poezie

poezie aburii care nu cred
în abureală
te cer
să silabiseşti
iubita ascunsă-n coloana
de marmură a căsniciei
dintre eternul masculin
şi eternul feminin

passons

Poezia e pasiune
dar bătrânul din noi
pensionar lăsat fără mare
bodogăneşte morocănos
când sub felinare stinse
ne sărută demonul
îngerul

Poezia este evadare
dintr-o închisoare imaginară
în care nebunia rutinei
ne închide
cu sadismul inocenţei

clipă de clipă

în acest poem
m-ar interesa să dau
o lovitură mortală
platitudinii

aşadar, atention please!

eu, funcţionarul vieţii mele
luând notiţe pentru eternitate
proclam umbra florii
aleasa tăcerii (mele)
mireasma este exilată
în cuvântul tu
mediocrul infern al celuilalt

c.

despre fuga dragă a cărţilor

nu acestea sunt importante

despre enervanta dorinţă de
a fi necesar
despre inutila dorinţă de
a fi drag cât mai multora
dintre
umbrele frumuseţii
onoarei
demnităţii

poemul acesta fugind de
Poezie
ca mine de Iubireamazoană
cu faţa către duşman
gata să-i explic(e)
lipsa anotimpurilor
din coşmarul unui bonzai

d.

crisparea din orice re-apropiere
de Poezie
o simţiţi
ca orice amant(ă)
a(l) vieţii

dansul stângaci
ca un testament în care nu crezi
dansul cu poezia
la un bal mereu organizat
de nefiinţă

Poezia e mereu mai mult decât poemele
închise în semnul scris
pe fruntea omului iubit
pe inima lui
prinse în venele lui împletite

(30 aprilie 2006)


e.

marea problemă e memoria
memoria este ispita retrăirii
înţelegerii celuilalt
cel care nu te-a iubit
cel care te-a dispreţuit
cel care te-a îndepărtat
cel pe care n-ai apucat să-l cunoşti
într-o lume a tranzienţei

memoria este chemarea celor din morminte
pe care n–ai apucat să îi iubeşti
şi dumnezeu este suma lacrimilor
care n-au nici un rost
pentru că teoretic nu pot curăţa sufletul
de cuvintele care nu ţi-au folosit la nimic
când tatăl şi-a săpat tranşeele
în inima plină şi le-a inundat
cu vodca de cea mai proastă calitate
de săreau şobolanii infernului personal
în toate părţile
este mortul când este dus la groapă
ultima tranşee în care îţi pui sicriul în cap
să nu mai vezi bombele de ceilalţi
nestrăduindu-se să te mai înţeleagă

tatăl înjurându-l pe dumnezeu
şi ceea ce numim noi dumnezeu
pentru a câta oară ironic
lăsându-l să moară cu o bucăţică de banană
în gura nesărutată de mult
de o eternitate
de o femeie care să-l iubească
dincolo de vis

dincolo de vis
sunt părerile de rău ale fiului care scrie
şi ale celorlalţi care spun
plus neputinţa lor de a fi zei
şi atât.

f.

scriind “părerile de rău ale fiului”
aceste cuvinte
au devenit grele ca nişte bolovani
care ţi-au căzut în suflet
meteoriţi vărsaţi de Cuvânt
şi
în prima zi din mai
poate luna cea mai miloasă a anului
te-ai simţit într-adevăr
“fiu”

nici risipitor, nici strângător
amant al memoriei şi al Poeziei
- în sens larg, Doamnă Patetică!-
nici rătăcitor, nici risipitor, nici român
încă
nici englez, nici islandez
nici cetăţean universal

g.

mda, jorge, nu cred nici în sărăcie
nici în bogăţie
doar în mizerie şi boală
vis
lux şi sănătate
şi miliarde de vieţi
trăindu-şi iluzia unicităţii

h.

când eram mic tata îmi spunea chili willy
într-o tabără şcolărească mi-au zis pinguinul
de-ar fi să credem în totem
şi de-am ţine cont de dragostea mea păcătoasă
pentru frigul şi albul şi albastrul antarctidei
am putea zice
că mama mea adevărată este un continent
pe care puţini îndrăznesc să-l calce în picioare
dar uneori nu am răbdarea de a asculta visele diurne/nocturne
ale suprarealiştilor care seamănă deseori cu nişte babe
care s-au adunat la o cafea
şi-şi povestesc/ghicesc visele erotice
ale tinereţii poetului nostru
care vrea să se dedubleze
pentru o mai bună funcţionare a trecutului

i.

spunea undeva creştineşte nora iuga:

“de ce nu acceptăm că binele se plăteşte cu răul
şi răul cu bine!? Dacă am înţelege asta, am vedea
şi partea de bucurie a vieţii.”

şi adaug:
de ce nu acceptăm că noi chiar suntem răi chiar
şi în bunătatea noastră impotentă? Că
politeţea este doar a doua noastră natură?
Că ipocrizia este cea mai bună învăţătoare a noastră?

Şi atunci?

nefăcând morală ajungi să ţi se facă morală.
tu priveşte doar dincolo de aceste îngrămădiri
de pietre. iubeşte şi piatra şi vântul
şi siretul la şerbăneşti şi bârladul la buceşti
şi dunărea la galaţi ori cernavodă
şi marea la năvodari şi gutâiul la cavnic
şi fii calm

sfârşitul va veni oricum
nu ţi-l alege tu de pe raftul
cu minciuni
şi mărgele roşii

j.

imagini cu herăstrăul şi cişmigiul
tatăl vâslind
iubita din albumul cu amintiri privind spre vârful bradului
unde nu era nimic
nia salutând cele două baloane albe
umplute cu bucăţele din sufletele unor străini definitivi
tatăl plângând în curtea cazărmii
crezând că n-am vrut să vin la întâlnire

bucureştiul meu lirico-sentimental
şi poate marian în montagne russ-ul prieteniei

k.

şi scrii tu oare toate acestea fiindcă scrisul e o tradiţie
a tribului tău de pitici interiori? care încep paştele când
le înfloreşte primul cais din curte şi îl sărbătoresc
până la căderea ultimei flori de liliac în cinci colţuri
din cimitirul eternitatea, locul în care te plimbai când
încă mai credeai că te-ai îndrăgostit de afrodita ori de
zâmbetul ei lipit de o cruce, la o aruncătură de
piatră de bulevardul george coşbuc?
sau fiindcă tatăl, neştiind de Sibila din Cumae, în
tot ce des-făcea, înjura, bea închis în mii de
sticle goale, spunea doar atât, prietene Petroniu:

“Vreau să mor”

Gheorghe, odinioară iubit de Caliopia, o muză şi ea
pe acolo pentru câţiva bărbaţi care n-au fost deloc
poeţi… Gheorghe, deloc profetul, deloc sfântul,
crescând balauri mici, de jucărie, pentru toţi cei
care l-ar fi cunoscut într-adevăr

mie nu mi-a rămas nici un balaur de la el
oricât de mic
(poate vreun bau-bau)

ţi l-aş fi dăruit ţie cu o agape aproximativă,
Katie Melua, pentru pânza de păianjen
şi pianul care te va iubi infinit mai mult decât mine
ori ţie, T.S.Eliot, fiu al omului
propovăduindu-mi în această amiază rece de primăvară
venirea Regelui Pescar

eu Peştele necrezând în apele libertăţii absolute
alunecând pe drumul spre Golgota furnicilor
în război paradisiac cu fluturii şi greierii
ce nu cred în colecţionari de gânduri.

l.

eu n-am să vă arăt “spaima într-un pumn de ţărână”…
spaima e în egală măsură în zâmbetul ei seducător
în frumuseţea banală a lalelelor din ograda socrilor
în panica silabisindu-ţi că mai ai oxigen doar
pentru cinci minute; în parfumul prea puternic al
zambilelor care se pregătesc de iernat încă din primăvara
tăcerii omului absolut căruia i-am aranjat inutil
părul sub şapcă înaintea acţiunii grăbite
parcă mult prea grăbite a groparului care a bătut cuiele
în mâinile trupul sicriului

toate aceste texte inutile
din perspectiva eternităţii a sfinţeniei
şi viermele pe care n-avem voie să-l vedem
bătând în ferestrele mărului muşcat de o călugăriţă
care şi-a tăiat picioarele/ gândurilor
fiindcă erau prea frumoase
dar desigur nu şi-a obţinut sfinţenia
- e un caz imaginat desigur de exorcizare
a demonului trupului –
fiindcă s-a întrebat la ce bună sfinţenia aici
dacă nu rămân din tine decât nişte oase
frumos mirositoare
la care vin să se închine bolnavii
şi viitorii bolnavi

dar eu nu vreau să judec să cuget
să zidesc porţile paradisului meu
la care va fi greu să ajung
fiindcă nu sunt atent la parole

Paradis ireal,
veneţie mereu în carnaval
în canale numai lacrimi de sfinţi şi oameni
şi Moartea purtându-ne toate feţele
în mii şi mii de gondole
care sunt vii vii şi îngerii şi scaunele
şi toate celelalte sfinte aruncându-şi
stelele într-o mediocră apocalipsă
învelită-n costum de staniol

şi monica, sora mea, zicându-mi că iarăşi e prea
trist acest titlu “omul aproape pustiit”
că nu am de ce să fiu atât de trist
dar am şi eu momentele mele care ţin mult prea puţin
de lăcomie metafizică ori mult prea fizică
că mă bucur de crenguţa de liliac ori de
îmbrăţişarea soţiei dar că trebuie să fiu citit tot
şi nu numai după un poem sau un cuvânt
oricum tot spre pustiire ne tot ducem…

Viaţă ireală,
Infern cu arhipelag de bunăstare
şi uitare de sine, mulţimi cântându-şi
echipele şi interesele, iluzoria speranţă
de mai bine, luciditatea dând în mine
cu dalta, cu sete, sculptând în sângele
închegat al tuturor iubirilor măsurate de
cronometrul zeului uituc, scoţându-mi
ochii pentru slăbiciuni
pentru strămoşii mei necrezând în decadenţă
duelându-se faţă în faţă cu semenii lor
pentru un strop de nebunie în plus
în paharele pe care femeile nu le umplu
mereu
pentru un strop de demnitate pe cerul scârbos
de albastru uneori
când oboseala te agaţă în rotiţele maşinăriei
ei cât o colonie penitenciară infinită
până când geană pe geană
închizi prăvălia
şi demonii nu mai pot intra decât pe sub unghii
împreună cu multe cuvinte
care nu vor să fie uitate
fiindcă ele sunt numele vieţii tale
numele de care trebuie să ai grijă
la mult anunţata judecată de apoi
cineva te va întreba de ele
ai reuşit să-i iubeşti pe cei apropiaţi?
Nu, n-am putut, n-am avut timp, sunt şi eu
mărginit Doamne
dar de numele lor ai avut grijă?
poate de câteva, poate unele le-am schimonosit, pe unele le-am schimbat
pe unele le-am uitat

scrie pomelnicul şi taci

l-am scris… mai scrie-l… l-am scris încă o dată
foarte bine ia-o de la capăt… şi tot aşa până când
am să-ţi spun eu să te opreşti… poţi să te şi plimbi
prin grădina aceasta… scriind numele
celor pe care i-ai cunoscut… restul nu mai contează
este mereu acelaşi… te du…

m.

o partidă de zaruri

iisus, mai cântă-ne iertarea tatălui
să mai putem înainta pe scurtul drum al zestrei genetice
înfrumuseţând cu panglici viu colorate
capriciile noastre de copii răsfăţaţi
şi apoi goniţi în lume
împărţind oamenii în profitabili şi non-profitabili
pentru sufletele noastre mari cât o pungă ori cât un seif
de doi bani
cocoşule, mai cântă de trei ori
să danseze Celălalt mai bine
pe durerea noastră de cele mai multe ori
pur şi simplu prostească
durere murind de grija celorlalţi

ecce homo
homer iisus te aşteaptă
să îi scrii din stele
- un cercetător a calculat că sunt tot atâtea
stele, ba poate chiar mai multe, câte
fire de nisip sunt pe planeta noastră-
epopeea

achille ulisse ceilalţi eroi
iisus vă aşteaptă să intre în troia
poate şi muhammad şi buddha
poate şi evreii ceilalţi

ar fi simplu: o ştergere a amintirilor
o spălare de creiere
şi totul poate fi luat de la capăt
de la bine numai către mai bine

haide
o minune simplă
raportată la atotputernicia Voastră
şi toţi am fi o turmă de mieluşei
păscând fericiţi
iarba necunoscută a paradisului

sau
e mai bine
o partidă de babaroase?

Doamne, iartă-ne trufia!
trufia ironiilor noastre de deştepţi ai mărginirii noastre

*

dar poate acest poem este mult prea marcat de
lipsa de suferinţă ori de lipsa de bucurie
poetul e copilul din florile care se aruncă
în orice mormânt
“poate” am vrut să scriu dar mă gândeam
în mai multe “locuri” – stropul de coniac băut
e prea mic pentru a revărsa adevărul -
poate e copilul stoicului maturizat
în spiritul meu de renunţător la urâţenia
pe care o râvnesc cu toţii/ aproape cu toţii

poemul acesta este doar o reîncercare de apropiere
de Poezie; pentru a înţelege de ce uneori ea
m-a scris în falsul meu nume
- eu nu-mi cunosc adevăratul nume -
de ce ea m-a inventat odată
ca pe un iubit mediocru
poate chiar mai rău
pe care l-a făcut uneori fericit
inexplicabil
alteori nefericit
inexplicabil

dar gata de scos spada împotriva celui care
nu vrea să creadă în cuiburile de ciori
de pe malul siretului
din plopii unde gândurile negre
se dau în leagăn
în cuiburile din turbane ori clopotniţe

dar să trecem
o lacrimă este de ajuns
pentru a revărsa adevărul

n.

memoria şi flota ei de iubiri
şi dezastre
înaintând către continentul
retragerii tale
unde vei fi apărat fără şanse de pinguinii imperiali

fluxul conştiinţei versus fluxul memoriei
răvăşind viaţa erotică
a amiralului care şi-ar incendia armada rătăcită
în sângele albastru al mării
de buze

apoi tristeţea subiectivă a
amoragiului de dimineaţă
trăgând perdeaua murdară
în dreptul soarelui însoţind
invincibil microbuzul navetei zilnice
către un mic dumnezeu

*

orice om nobil care, într-un moment de slăbiciune
încearcă să-şi explice nobleţea
o pierde mai mult sau mai puţin

*

cuvintele
ne grăbesc
se grăbesc
întotdeauna
cuvintele ne pot rătăci de noi
repede
dacă nu le respectăm
libertatea de a fi altceva
decât noi

noi nu suntem cuvinte

o.

mă trec cu versurile altora
bune în sine nebune în sine
scriu pentru prieteni
care uneori n-au nevoie de prietenia mea
uneori şi ea acidă
personalizată ca suc gastric
ori ca sare în bucate

*

când oboseala te îndeamnă să nu mai scrii
atunci să iei unealta şi să laşi urma
pe obrazul uscat al zilei

abia apoi să te-ntorci către masa nopţii
să te-nfrupţi din pâinea caldă a întunericului
rupând-o în vise aburinde
să capeţi forţă pentru a doua zi
să înfrunţi Lumina
cu ispitele ei…

jurnal de cuvinte prea puţin preţioase

10 iulie

de câteva zile mă gândesc la dreptul meu
de a-mi imagina o lume fără voia mea secretă;
la dreptul de a născoci imagini
care să-mi dea iluzii…

de azi, soluţia tiranilor mi se pare una fericită
voi înălţa marele zid chinezesc între realitate şi imaginaţie
voi sta necruţător în dreptul realităţii şi voi aplica
zidul berlinez al lui daniel bănulescu
dincolo vor rămâne
micile speranţe
iubitele neiubite
eşecurile frustrările catastrofele
dincoace voi fi doar eu cu o singură iluzie:
că nu mă voi gândi vreodată că voi învinge
şi că voi scăpa

dincoace doar eu şi mântuirea mea
ca un maidanez iubit de o boală incurabilă:
numai piele şi oase, orbire, amuşinare a trupului meu
care de azi a hotărât să creadă în fantoma lui

*

de azi schizofrenia este la mine
în casa gândului o boală ocrotită;
ca şi “critic literar” îmi voi desfiinţa
poetul de ogradă
îl voi vâna fără nicio poftă
dar conştiincios prin castelul
realităţii ruinat în apele tăcute
ale imaginaţiei pierdute

era singura mea avere
şi nu aveam ce face cu ea

de-acum voi avea grijă de
cuvinte să nu se mai îndrăgostească
unele de altele
voi fi doar o mănăstire
în care nu voi primi niciun călugăr
nicio călugăriţă
niciun pelerin

doar fantoma mea care va învăţa
ce este postul eternităţii
rozând varul de pe pereţi
oasele strămoşilor
cărămizile din sângele pământului
aripile libelulelor
oprite să se odihnească
pe luciul apelor în acre
imaginile neascultătoare ale
iubitelor neiubite
vor pirata realitatea mea
rămasă să se ascundă
ca o sirenă
într-o epavă de titanic
uitată într-o baltă oarecare

fişă de dicţionar

“iubita neiubită” este un om de sex feminin
de care te îndrăgosteşti fără să vrei
- omul, fiind o fiinţă fundamental morală
se îndrăgosteşte întotdeauna fără să vrea neapărat -
şi care te bântuie mai apoi
mai mult sau mai puţin sistematic

e probabil o sămânţă de divinitate
gândeşte ironic fantoma mea
care mănâncă covrigi
în capacitatea asta de a te
îndrăgosti de mai mulţi oameni

*

24 ianuarie 2007


p.


ce destin ciudat şi probabil trist
să fii propriul tău arhivar ori istoric
încă din timpul vieţii
să-ţi inspiri praful din manuscrise
să ucizi în fiecare zi iubiri străine
să alungi câte o elenă din troia
liniştii ruinelor tale
în care îţi presimţi sfârşitul anunţat
mereu ca un nou început

ruinele prin care cuvinte ţigani
îţi fură copii de vise
abia ajungând să silabisească realul

cuvinte ţigani bătând cu ciocanele
în căldări de aur
pentru un zeu străin
care n-are nevoie de-atâta iubire
boită cu frică
inima mea aprindea un foc
lângă care ea nu putea ajunge

sângele meu citea din legea norilor
săpând un şanţ de apărare
pe care nici un dans nu-l putea trece


r

în seara refuzului numărătorii picăturilor de ploaie
a doua zi după ce mizezi totul pe-o viaţă
înţelegând hijab-ul şi neavând puterea
de a-l pune frumos pe obrazul lumii
care scrie cu femei frumoase
pe pielea mea întinsă-n cele patru zări
de-un Iynx sau daimon
care se visează poet
de dragul cuvintelor unei limbi
care va fi uitată peste o mie
două de ani omeneşte
tu te vei chinui să înveţi
iubirea în limba română
tu şi încă vreo trei-patru oameni care,
dintr-un sentiment obscur de iubire
pentru nişte înaintaşi străini,
vă veţi întoarce umbrele
în nişte cuvinte care,
vorba unui ghiu care a dezamăgit-o pe florina
se vor împreuna cu greu, ca nişte urşi panda
pentru a-şi salva specia:
lumea de semn şi de aer a unei limbi
în care nu poţi spune întotdeauna
te iubesc

s.


felul în care îmi sting călcâiele
fiind cu capul pe pământ
te poate amuza ori jigni

dacă n-ai şti că somnul niei e un fel de comoară
care nu te va îmbogăţi vreodată
ca şi poezia trupului ei neînvelit
dar îmbrăcat de oboseala straielor
încă în această noapte adâncă a
gândurilor şi cuvintelor mele
în care fiinţele voastre
sunt făclii prin lumina cărora văd
pixul scriind despre epopeea cernelurilor
care au descris toate iubirile
posibile imposibile
tragice frivole
pe maluri de ocean pe ţărmuri de om
pe hârtii pe piele de viţei nenăscuţi
pe papirus în noduri de frânghii

făcliile prin care mă văd
dincolo de lungimea nasului
cerşind o certitudine a fiinţei scrierii mele
unui crescător de stele
unui culegător de stele
unui vânător de stele
cu care numai în cuvânt pot avea iluzia
că l-aş invita să doarmă lângă mine
în pământul meu
în casa mea cât un cort ieftin
de două persoane

l-aş invita la o vorbă despre
vânătoarea de oameni şi de stele
din interiorul meu

la o vorbă despre vânătoarea de cuvinte
pe care le atârn apoi
pe paginile albe
în care nu pot scrie nume

fiindcă numele sunt ceilalţi
şi ceilalţi sunt cei care pândesc
slăbiciunea sălbăticiune
de a fi altfel decât ceilalţi
suprema erezie
de a-ţi refuza şi exila numele
nu supărându-te ca prostul pe nume
ci silabisind neantul
învăţând că îngerii decăzuţi
nu au fost izgoniţi – spun unii -
decât pentru că n-au vrut să-l preamărească pe Zeu
în slavoslovii

ş.

o erezie ca oricare alta
este şi orice îndrăgostire care judecă
după legea cuvântului şi nu a ochiului
care ar merita scos
dacă ar putea fi înlocuit

t.

eu tu şi cuvintele noastre

tu eu şi imaginile noastre

ei n-au contat niciodată atât cât
cuvintele şi imaginile pe care simţurile noastre
le-au putut schimba
ori păstra dincolo de trupurile-vieţile noastre

tu tată tu mamă

tu iubită tu soră tu frate

tu prietene tu prietenă

tu lume poezie tu sfârşit

tu margine tu cuvânt


ţ.

tu cuvânt

născând cuvânt după cuvânt

mereu altul în ciuda asemănării

dintre mine şi mine

dintre Dumnezeu şi Dumnezeu

u.

cuvântul eternitate
neputincios în faţa imaginii infinitului
ca un bărbat pe care l-am cunoscut
în pielea mea
în faţa imaginii unei femei
pe care am cunoscut-o
în mintea mea
pe care aş putea să o compar
mereu cu un sclav
muncind în mina de diamante
a cărnii mele
în care unui înger i s-a părut
cândva că a văzut un diamant
cu care nu are ce face
la vama dintre iad şi rai

v.

o vamă nedogmatică desigur
în care cuvintele se despart definitiv
de oameni
şi în care poeţii se simt cei mai pierduţi

dincolo doar ei mai contează

şi puţini îşi vor da seama
că ei nu vor mai fi decât
cuvintele care merită să fie
într-o grădină
în care trandafirii
cultivă oameni în glastre roz

uitându-se senini şi în diverse culori
cum oamenii se-nmulţesc
cum nici un pământean nu-şi poate
imagina ori cuvânta

w.

şi acest vers pregătind finalul unui poem care va fi uitat

y.

şi acest vers oglindind finalul unui poem care va fi uitat

z.

cu ce drept aş deveni unul lacom de cuvinte
de împreunarea lor povestind
nebunia şi frumuseţea acestei lumi
şi poate şi a altora
cu ce drept să devin un tiran al cuvintelor
care nu sunt ascultate în cuminţenia lor
când un om spune că i s-a înfundat nasul
şi această nenorocire
poate deveni un cal troian
în liniştea unei nopţi de ianuarie
care n-a vrut să ştie de tradiţiile iernii

poate îngerul ţi-ar răspunde
dar el nu ştie cuvintele
el ştie doar viaţa ta pe de rost
şi acolo unde au fost cuvintele
sunt dor flori, buruieni şi pietre


şi la vamă să nu vă sperie
mulţimea care-şi aşteaptă
rândul şi îngerii

sunt prea mulţi care n-au putut să se ridice
cu toate pietrele
stăpânilor


fiţi libere, cuvintelor!

părăsiţi acest poem,

lăsaţi poetul să înţeleagă fără cuvinte

fără povestea gândurilor sale

fără iubirile sale ratate

lăsaţi poetul fără mine

lăsaţi-l fără inspiraţia de mucava


să vedem (de) ce este într-adevăr
pustia această de viaţă


să o luăm de la capăt


ssst

nici un cuvânt

doar plânsetul să înveţe buzele
noastre zâmbetul

doar tu şi eu

de la capăt

fără ei

pustiul

inimile noastre cât o nebuloasă

fără cuvinte

fără

făr

far nimicniciei noastre

de a-şi arăta iubirea

ecoul lăcomiei noastre de neant

de lipsă de speranţă


P.S.

Aceste rânduri de final dovedesc cât se poate de clar o lipsă de inspiraţie care ne arată că nebunia autorului a fost pedepsită. A fost lăsat fără de cuvinte… Restul poemului este, desigur, un accident. Despre autor nu se mai ştie nimic. Cuvintele l-au iubit până la capăt, cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii care s-au îmbolnăvit de ele… Dar el şi noi nu am mai putut afla altceva.

Sfârşitul este întotdeauna generos.
În ciuda gurilor şi cuvintelor g/rele.

Prea generos…

cu lipsa noastră de încredere în el.


Bonus (25 ianuarie 2007)

florina a spus că versul
„cuvintele l-au iubit până la capăt”
a mai fost scris şi de altcineva

se poate

ca şi florina să mai fi fost
trăită de altcineva.