izvorul minunilor sau despre zâmbetul imposibil al sângelui

darul de-a fi nea căzută-n răsărit de seară
forţat poemul niei ca neaua forever inelul de logodnă
tatonând degetarul veşniciei
poemul ca o bisericuţă de zăpadă în care intră la utrenie
stropii de sânge ai iepuraşilor jertfiţi
lângă zâmbetul sfântului nicolae rătăcit
în epopeea lacrimilor de fericre

pervers trecutul visează păpuşi legănându-se-n brăduţul de crăciun
topindu-se-a ciocolată-n bărbi şi mustăţi de înger
nici decăzut nici înaripat crezând nu în propriul sânge
ci în sângele gălbenelelor iubindu-se
de-a rătăcirea-n flori de colţ
nu vei muri niciodată
vei fi ecoul tău iubito până la tine până la noi
voi fi ecoul meu iubito până când sângele nostru
va visa inima mântuitorului
trecându-ne în visul de carne al stelelor
vom fi ecoul nostru până când vinul ne va zâmbi
din icoana nesfârşită sfâşiindu-ne venele

oamenii izvoare călătoare

ştiu că sângele poate doar hohoti

*
şi-acum, sfinte ioan cassian, ştiu
că nu pot creştina decât infernul din mine
flăcările din cuvintele mele
gândurile celulele mele închisoare reflexele
şi cu urma mărului crud
condamnându-mă la spaime-cicatrici
mă-ntorc la oameni să-i pot uita mai bine.
Bine v-am regăsit! Bună dimineaţa!