despărţirea în silabe sau despre cum se poate vedea că uneori poezia se arată la început a fi total nevinovată de ceea ce va urma (cine nu este arheolog poate trece fără nici o remuşcare peste acest text)
poem quasiabsurd şi naiv
“des” îţi dăruim, Mişli, poeme şi romanţe, “păr” de-argint lui Adi când bunic o fi iar “ţi” e pentru tine, Mariane… absurd ca şi autorul acestor albe versuri…
iar silaba “rea”, ce-o mai rămânea din ea, că de lipsit nu ne-o lipsi,
o vom dărui unui câine: na, grivei ! şi noi ne-om întoarce şi-om vedea:
noi suntem copiii arămii ai toamnei putrezind arbori trişti dintru sămânţă
ne despărţim în sunete purtate roase de vânturi şi ploi
lăsăm în testament un zâmbet trist o iluzie sau două
şi-un trunchi pietrificat împământenit…
Marian în silabe
se desparte aşa, uşor: Ma-ri-an…
despărţim vocile în acorduri funebre despărţim strigătele în rugăciuni duse de herghelii sălbatice de gânduri descompuse în requiemuri deznădăjduite
între ceruri şi pământ între noi şi spre Tine, Doamne, umbră a propriei Tale nemărginiri…
Mihaela în silabe
Se desparte uşor, aşa: Mi- ha- e- la…
ne despărţim şi depărtările ni le alungăm spre a privi mai bine:
vedem un bloc turn vecin c-un cuib de nebunii un cuib de trei arătări bizare jumătate-ouă, jumătate-păsări rămase unui plâns, singur etaj şase
zărim un alt an ce-şi scutură singurătatea la braţul unei femei tăcute
citind la lumânare (după ce-a trecut prin catedrale) alte versuri, albe versuri
vedem şi-un colţ de mănăstire prin vreo ţară ce-şi caută la Dunăre soră
şi-un blond nehotărât ce-un ban consultă aruncându-l şi rostind în franţuzeşte:
le paradis ou l’enfer
şi ochim un oştean privind la lună strigându-i să
se-mbrace de doi’ş’pe ori la rând mai iute
Iar Adi se desparte tot jucându-se ca-ntr-o carte: simplu şi
uşor: A-di…
Şi spunând la revedere tot aşteaptă tot aşteaptă tot aşteaptă…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu