miercuri, 11 iunie 2008
clarificări
poemele postate până acum fac parte din cele trei volume publicate până în anul 2008, luna mai (a se vedea copertele)... Ordinea poemelor este însă... de la final către... zilele noastre. Asta pentru... cei care nu îşi dau seama. SCuze...
vineri, 6 iunie 2008
0 Antimateria
„Eu scriu ca să nu mai scriu”
Angela Marinescu
a.
ne naştem cu toţii având platitudinea drăgălăşeniei
încrustată pe zâmbetele de lapte
ajungem să ne numim mândri sau nu oameni
şi vom cunoaşte mult prea puţin
din tainele semenilor
ne ataşăm de câte o lună, de câte un soare
încercăm să scriem poezia
aici
să nu ne mai scrie ea
când naufragiem atât de puţin
pe insulele ei
care niciodată nu formează
ştiinţific vorbind
vreun arhipelag
încercăm iarăşi să nu mai folosim cuvinte
precum înger, dumnezeu, moarte, iubire
şi atunci nici aceste cuvinte nu ne mai folosesc
ne lasă în grija vreunei trăiri mistice
abstracte
în vârtejul căreia te-ai vrea mai bun
şi – pentru a câta oară,
a-i vrea să te înţelegi –
şi vezi, când naşterea puiului de om
s-a împlinit,
că te-ai pierdut regăsindu-te
sau te-ai regăsit risipindu-te
în apele gândurilor şi ale memoriei
străinul din mine
făcând pluta pentru îngerul care nu
ştia să înoate în viaţa mea
ei da a.g. trăieşte acum în concubinaj cu poezia
şi nu vrea să îi dea papucii (morocănoşi, cu ursuleţi,
dăruiţi de mama
caliopea)
n-a fost în viaţa lui îndeajuns de hotărât
decât o dată
şi atunci n-a murit nimeni
nici vreun ştrumf sau vreun spiriduş
doar au fost nişte lacrimi
care au sărat o pizza şi o omletă
deja digerate
(dar neconsumate)
şi cum o să îi explici sarei
ce este trecutul şi prezentul unor iubiri
care nu mai au nici un viitor
fiindcă inchiziţia sentimentelor
îşi are acum sediul
într-o inimă care are aripi
când puiul de om
face plajă la soarele din burta
tatălui
face plajă în hăinuţe de toamnă
în scutece pe care nimeni nu sărută poezia
în pamperşi în care nimeni nu-şi înmoaie
pana prozaică
pentru a scrie Poezia care nu mai crede în Poezie…
cum nimeni nu mai crede în zeu
cum poate ar fi vrut zeul să se creadă în el
b.
acum vezi o altfel de frumuseţe
este frumuseţea de după
nici viaţă nici moarte
cu siguranţă zeul este un prunc infinit
gângurind şi zâmbind fantomelor eternităţii
alergând prin vârstele copilăriei
jucându-se din când în când de-a oamenii mari
punându-şi câteodată barbă albă
şi judecând oamenii
aşa cum a văzut el în nişte vise
inexplicabile
poezie aburii care nu cred
în abureală
te cer
să silabiseşti
iubita ascunsă-n coloana
de marmură a căsniciei
cuvintele sunt umbre
mici cruci negre într-un cimitir
cât toate bibliotecile lumii
la înviere toate cărţile vii
se vor bucura lângă oamenii vii
vor intra unii în alţii, unele în altele
precum bucuria împlinind tristeţea
aceste cuvinte pot fi bepanthen
alinând usturimi orgolioase
ori prevenind căderi
omul şi inspiraţia
ajunşi la marginea patului
se pot întreba ce caută acolo
când nemărginirea este
în direcţia opusă
regretul este doar tot un cuvânt
care poate fi bine înfipt
la capătul unui mormânt
în care odihneşte fără spor
o poveste de dragoste
despre care nu vom spune
alte cuvinte
mda. În acest nou antipoem
nu este cazul să dezgropăm
viii
poate doar să îi îngropăm mai bine
în norii amintirilor
din care plouă atât de frumos
peste o toamnă care chiar se respectă
pe ea însăşi
toamna lui 2007
c.
partea acesta a textului
chiar fugind în faţa poeziei
cu un dor ciudat
de fiinţa nefiinţă
a Existenţei sale
despre enervanta dorinţă
vrând braţe textul să aibă
să încerce cu degetele ori cotul
cât de caldă este apa din cădiţa roşie
în care micuţa poezie
plânge puţin îşi nedumireşte ochii
se linişteşte
se întrupează
lasă firimiturile nefiinţei
pentru ca o Moarte străină
mereu străină
până la un cuvânt dat şi îndatorat
să le arunce
în hăurile canalizărilor oraşului
un labirint ca oricare altul
orice text
de ce să intri într-un labirint
când toate te pot aştepta acolo?
d.
crisparea din orice re-apropiere
de Poezie
dansul cu poezia
la un bal mereu organizat
de nefiinţă
Poezia e mereu mai puţin
decât am vrea în clipele de lăcomie
de absolut
ori de concret
între aceste două coordonate
vieţile
istoriile oglinzi deformând visele
iluziile
resemnările
poemele
din trecut aşteptând hăituirea poemelor
din viitor
într-un safari în care omul
caută o leoaică bună de rănit
baobabul zeului prezent
( 5 noiembrie 2007)
e.
despărţirea de t.s. e simplă
marea problemă e memoria
memoria este ispita retrăirii
înţelegerii celuilalt
şi dumnezeu este suma lacrimilor
care n-au nici un rost
de unde vin toate aceste cuvinte
aceste potriveli de cuvinte
această dragoste care iese din noi
câteodată ca un alai de nuntă
iar alteori ca un cortegiu funerar
această dragoste de câte cevasaucineva
dar mai ales foamea de aripile cuvintelor
care te pot face să-ţi pierzi carnea
pe undeva printre dinţii unor stele
care n-au nicio treabă cu materia ori antimateria
aceste cuvinte care pot doar zgârâia inexplicabilul
şi care apoi te pot amăgi că un castel de nisip
este chiar lumea de apoi şi de dinainte
în care aşchiile nu sar
departe de un trunchi
din care nu s-ar fi făcut
nicio cruce, niciun sicriu
aceste cuvinte care nu pot arăta mai nimic
din tot ceea ce merită a fi arătat
cu un deget dar mai ales cu inimile care ne cresc
mereu în vârfurile degetelor
pe care le tăiem ruşinaţi
că ni se văd inimile
deşi am putea să ne zgârâiem frumos
am putea cu ele să ne scoatem ochii care să nu ne mai vadă
oboseala de a fi altfel
decât visăm să fim
cuvinte
şi aici inspiraţia l-ar purta mai departe pe autor
prin trupuri străine de femei
i-ar pune comprese cu apă rece pe fierbinţeala vreunei gripe
dăruită de vreo creolă anonimă
în semn de omagiu pentru un alt creştin dionisiac
ce specie o mai fi şi aceasta
dar nu
inspiraţia e altceva/altcineva
este acum într-o amintire, puţin mai târziu într-un vis
şi în acest vers chiar se grăbeşte să taie mâinile
autorului
inspiraţia nu are uneori nevoie de cuvinte
ea se inspiră pe ea însăşi
şi într-un viitor cât un trecut oarecare
va uita de noi
va pleca fără să-şi ia rămas bun
ea va fi o inspiraţie care se va respecta pe sine însăşi
nu va mai întreţine legături cu muritorii
când se trezeşte, ea, inspiraţia
chiar ne înţelege
şi pleacă
f.
în prima zi din mai
poate luna cea mai miloasă a anului
te-ai simţit într-adevăr
“fiu”
într-o zi din septembrie
te-ai simţit într-adevăr tată
oare cum s-or simţi cei care au apucat să fie
şi tată şi fiu în acelaşi timp
întrebări inutile oare
lacomului de glorie
eroului care se vrea erou ne mai crezând în eroism
dacă dumnezeu ar fi şi ziarist
om din mass-media care va să zică
ce ştiri şi-ar alege pentru jurnalul său
de la orele… nu, nu 17, ce credeaţi,
că poezia este atât de simplă?
bine că dumnezeu nu este ziarist
dar mare ciudăţenie este că simpatizează politica
ori politicienii care îşi fac cruce
sau se roagă în general
pentru victorii în alegeri
întotdeauna mistificate
cred că este alt poem
da, politica chiar intră în toate
nu mai poţi scrie nici poezie fără să te
bântuie strigoii politicianismului
g.
iată o ştire:
astăzi a.g.secară a scris nişte poeme
la sfârşitul cărora a realizat iarăşi
că nu înţelege de ce poezia
ia uneori forme bizare
că fuge de ea însăşi
mai mult
uneori este însuşi omul plin de îndoieli
de temeri de rătăciri
este chiar „aproape omul”
în unele clipe a.g.secară, scriind, era chiar fericit
- adică se simţea entuziasmat, plin de orice,
poate chiar şi de sine –
iar gândurile îl purtau prin viaţa sa
- cât pot cuprinde gândurile dintr-o viaţă
când se scrie literatură şi de dragul literaturii –
ca o apă liniştită o barcă pe care nu se salvase nimeni
dintr-un naufragiu banal
într-o furtună banală
apropiindu-te de scriitor
l-ai fi văzut ca pe o b/arcă
sau ca pe un coş din paie
- depinde de imaginaţia fiecăruia –
în care un prunc nou-născut
gângurea încă liniştit
ori plângea flămând, înfrigurat, învineţit
şi curentul literar din care nu făcea parte
îl purta spre o femeie frumoasă
cunoscută
care nu scria un roman despre aşteptare
deoarece aşteptare este numele oricărui scriitor
care s-a despărţit măcar o clipă
de scrisul său
pentru a nu crede în el
şi aşa mai departe
h.
pentru o mai bună funcţionare a trecutului
nu trebuie practic să faci nimic
poţi să-ţi imaginezi doar o altă viaţă
alţi oameni pe care îi iubeşti
- ar suna mai bine să folosesc cuvântul „femei”
dar nu bărbaţii şi femeile sunt importante
în adevărata poezie… neutră, divină, bla, bla –
sau alte vieţi, doar putem fi generoşi
prin cuvintele noastre
putem face politica poeziei
putem să ne vindem cărţile de poezie
să le trădăm sau să trădăm poezia
să o înşelăm şi să scriem despre toate acestea
şi despre multe altele care au treabă
cu poezia prin cimitire, bordeluri, biserici,
alte instituţii serioase sau neserioase
precum circul
oricum trecutul ar funcţiona
fiindcă toate iubirile sunt foarte buni lubrifianţi
ele ung toate rotiţele trecutului
el merge ca un zeu spre o golgotă infinită
spre o răstignire perfectă
spre un cataclism desăvârşit
de o frumuseţe extraordinară
apocalipsa seria a nu ştiu câta
deja s-au distribuit invitaţii
îngerii deja se îngrămădesc deloc eleganţi
să ocupe primele rânduri
să vadă mai bine
oricum, am da destul de multe
pentru ca trecutul să nu fie decât o carte
iar noi să fim
mult mai altfel
decât suntem întotdeauna
mai frumoşi, mai odihniţi
crezând încă în lipsa de reguli a poeziei
i.
dar nu
poezia are regulile ei
sfârşitul va veni oricum
nu ţi-l alege tu de pe raftul
cu minciuni
şi mărgele roşii
aceasta este una dintre ele
celelalte sunt infinite
poţi rupe câte una, misterios,
fără să înţelegi de ce eşti tu
un mic ales:
începutul vine şi el oricum
nu ţi-l poţi alege tu de sub taraba
în care bunica îşi punea pestelca
şi zarzavaturile
ceea ce vine între sfârşit şi început
aceasta este ordinea firească
dar n-o pot înţelege prea mulţi
- a primit în dar revelaţia
un soldat stând de gardă la podul cel vechi
de la Cernavodă –
păzind nu mormanul de fiare
ori trecerea dintr-o ţară în altă ţară
ci însăşi Marea Poezie
a zeiţei care-şi spune zeu
sau invers
dintr-o cochetărie metafizică
adevărat de negrăit
j.
unde nu era nimic
acolo trăisem noi, oamenii
şi din nimic n-au mai rămas
nici vieţile noastre
toate ne scapă printre mâini
tot universul pare să mai stea doar
în degeţelele pruncului sara
acestea par să poată opri totul
numai ridicând arătătorul
fericirea pare să fie atotputernică
dragostea pare să se reverse
din te miri ce
arta mai pare doar o jucărie de pluş
la care nişte nebuni
se încăpăţânează să lucreze o viaţă întreagă
uitând că atunci când au decis că sunt artişti
au decis tocmai fiindcă
n-aveau nicio idee de ce sunt artişti
şi tot lucrând aşa
jucăria atinge acum cu vârful său
o planetă oarecare
şi cineva a spus că va începe un război
al îngerilor pentru acea păpuşă de pluş
dar nu era niciun zeu
care să creadă un astfel de zvon
k.
şi scrii tu oare toate acestea fiindcă scrisul e o tradiţie
a tribului tău de pitici interiori? care încep paştele când
le înfloreşte primul cais din curte şi îl sărbătoresc
până la căderea ultimei flori de liliac în cinci colţuri
tata a fost doar o păpuşă
cineva s-a jucat cu ea până ce n-a mai rămas mare lucru din… el
au ieşit fulgii din el
l-au aruncat la cimitirul păpuşilor
mai apoi
adică, civilizat vorbind, l-au îngropat
apoi au aşteptat pe cineva să scrie
balada păpuşii care a băut votcă
care nu prea era rusească
şi nu venea nimeni să scrie balada
ori măcar să o scrie
şi venea unul şi îi trecea prin cap
că păpuşii ăleia nu putea să îi asocieze
ceva frumos
şi venea altul
şi spunea că trebuie să fi fost ceva frumos
copiii lui de exemplu
cel mare care i-a smuls cu dinţii părul din cap
jucându-se cu el serios, apărându-şi mama
care striga că are nevoie de ajutor
într-un pat de jucărie care nu mai este nici el
monica, sora noastră, care a simţit cum moare păpuşa din el
găbiţă, fratele nostru
şi tot aşa vorbeau unii despre toţi părinţii din lume
şi chiar a.g. care se tot întreba ce tot scriu unii despre părinţii lor
morţi care nu mai interesează pe nimeni
aici
şi se auzea un glas cerând să se şteargă tabla
l.
„aproape” suntem mereu
şi am vrea să nu mai fim aproape
toate aceste texte inutile
din perspectiva eternităţii şi a sfinţeniei
s-ar mai putea vorbi despre perfecţiunea
copilăriei
într-un fel copiii care am fost sunt adevăraţii noştri părinţi
dar aceasta ar fi o observaţie prea crudă
cu ei ne îngropăm în amintiri din care nu se mai pot face
dulceţuri
poate doar colive
dar deja gândul ne poartă către înmormântări
care ne lasă întotdeauna un gust amar
de vin, pilaf, sarmale
şi de întâlniri cu neamuri pe care altfel nu le întâlneşti
decât accidental
luciditatea dând în mine
cu dalta, cu sete, sculptând în sângele
închegat al tuturor iubirilor
strigându-mi – deşi în poezie nu este frumos
să ridici vocea – să mă opresc
să nu mă lăcomesc
că există desfrâu şi în poezie
că te poţi îmbăta şi cu versuri
până când vei vomita metafore
imagini comparaţii iubite neiubite
până când
trebuie să te gândeşti
la tot ce nu-i poezie
ca să regăseşti
elementele primordiale
apa ducându-ţi dorul
focul de care nu te poţi îndrăgosti decât
cu măsură
pământul pe care n-ai cum să-l învingi
înotând prin el
aerul care trece mereu prin tine
de prea sus
ca să poţi să-l iubeşti total
m.
da, să încerci să transformi realitatea
într-un text literar
este un experiment condamnat
la eşec
categoric
Doamne, iartă-ne trufia!
noi nu putem fi literatură
suntem ceva mai mult
deşi scriitorii ar vrea altceva
de la munca lor
ar vrea să fie aur
ar vrea să fie iubire
ar vrea să fie nemurire
ar vrea să fie dumnezeire
dar nu e decât un fir de praf
mai mult decât deşertăciunea
un fir care într-o balanţă a trăirii
nu ştim dacă va cântări în favoarea ori defavoarea
noastră
n.
cuvintele
ne grăbesc
se grăbesc
întotdeauna
cuvintele ne pot rătăci de noi
repede
dacă nu le respectăm
libertatea de a fi altceva
decât noi
noi nu suntem cuvinte
şi aceasta nu ne salvează
de nimic
putem fi oameni care ne temem
sau oameni care pot încerca
pot îndrăzni
să îmblânzească
poezia necunoscutului
o.
voi înălţa marele zid chinezesc între realitate şi imaginaţie
avem liber, avem dezlegare la poet
putem să-l vânăm, voi, prieteni
iubitor de înţelepciune, prietene istoric,
prietene om normal, prietene critic
să nu-l mai lăsăm să contemple
paradisul purgatoriul infernul
să-l aruncăm acolo acolo şi acolo
de rest se va ocupa poezia
sau îl va salva
sau, scârbită de legătura periculoasă
scandaloasă
deloc balcanică uneori
îl va lăsa baltă
iubirii simple
de nemuritor de rând
p.
ce destin ciudat şi probabil trist
să fii propriul tău arhivar ori istoric
încă din timpul vieţii
mai deunăzi elena din troia mergea
c-un maxi-taxi
se gândea la trecutul ei şi la copiii care mor de cancer
şi la persoanele - probabil - care n-au auzit
că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta
şi viceversa
eu, un luptător anonim care trăda
frumuseţea în fiecare zi
luptând într-o zi cu troienii
în altă zi cu aheii
după cum bătea vântul remuşcării
m-am rugat să îi sune telefonul mobil
şi să creadă că o sun chiar eu
şi ea a văzut într-adevăr că am sunat-o deşi
vă jur, nici nu aveam telefonul la mine
apoi am pus războiul la cale
era clar
nu avea să se termine niciodată
toate jertfele erau zadarnice
dar nebunia are frumuseţea ei
şi poate ruina şi înălţa imperii
r.
lumea de semn şi de aer a unei limbi
în care nu poţi spune întotdeauna
te iubesc
fiindcă teiubescul
este o fiinţă mitologică
un fel de inorog
fără unicorn - dacă înţelegeţi -
cu aripi bineînţelese
cu picioare lungi
cu sâni nemaipomeniţi
- depinde şi de persoana care îl vede -
nici prea infinită
nici prea finită
care te poate lua şi duce
în orice paradis
fiscal
te poate ajuta să fii cel mai tare
în orice film ai vrea tu
- fiindcă teiubescul joacă şi apare mai ales în filme -
dar mai ales în mintea fiecăruia
are aripi şi nu poate zbura
dar n-arată penibil ca un struţ sau ca o struţă
e doar ca o lebădă care n-are pene şi
nu ştie decât povestea răţuştii urâte
pe care o spune la infinit unui înger
care nu poate să se plictisească
doar de o singură poveste care se tot repetă
deşi ar vrea
s.
fiindcă numele sunt ceilalţi
şi ceilalţi sunt cei care pândesc
slăbiciunea sălbăticiune
focşani 21
la casa aceasta sara nu mai poate ajunge
la adresa respectivă s-a construit o vilă
bântuită de fantomele bunicilor
alexandrina şi anton
„mam ’mare” şi „monu”
fantomele tatălui şi ale fratelui său
era casa unde am trăit primii doisprezece ani
acolo tata adormise odată cu piciorul în crăticioara
cu mâncare care se încălzea lângă pat
pe un reşou improvizat
„odată” târziu
când din paradisul focşani 21
nu mai rămăseseră decât fulgii
găinilor nanului – soţul agripinei „pinei”
sora tatălui – care le creştea acolo
bunicii se duseseră
noi ne duseserăm şi noi
doar tata se întorsese singur
şi n-a putut să-şi recucerească trecutul
cu cei doi câini
jacqueline şi rex
el, unchiul tănăsel şi vecinul gicuţă
dădeau „nişte petreceri” cu cântece şi hăulituri
- de înjurături nu spunem nimic aici -
demne de nişte personaje ruseşti
dintr-un roman dostoievskian
în care dumnezeu cobora pe pământ
întrupat fireşte şi firesc
se plimba pe strada focşani
- strada unde am învăţat să merg pe bicicletă
unde m-am jucat cu mai mulţi copii
dintre care o fetiţă a ajuns - am auzit - curvă
(a dat şi în presă!)
strada de unde am înţeles că începe lumea
strada unde au locuit soţii petrescu
un fel de personaje mitologice
- ştiţi grecii aceia soţ şi soţie care au avut
ca dorinţă supremă să moară împreună? -
mie îmi scapă numele lor acum
soţii petrescu cu care ai mei jucau tabinet
oricum soţii petrescu n-au murit împreună
în acelaşi timp mai corect spus
doar nimeni nu moare împreună cu altcineva
da… dumnezeu se plimba pe strada focşani
şi eu nu ştiam de existenţa lui
ci doar de teii uriaşi după care mă ascundeam
când mă jucam de-a v-aţi ascunselea
ori jucam teatru ţară ţară vrem ostaşi
fotbal în trei, patru sau cinci
ori unde mă chinuiam să înalţ un zmeu care
nu s-a ridicat niciodată
de abia după ce m-am mutat la bloc
- de, mai urcasem şi eu trei etaje spre ceruri!-
l-am cunoscut
până atunci nu-mi era prea clar nici cum se fac copiii
darămite dragostea
discutam cu un tip preda - cred că a ajuns poliţist -
prin clasa a V-a şi-mi exprimam speranţa că urmaşii noştri
nu vor fi făcuţi precum fac câinii căţeluşii
ş.
după legea cuvântului şi nu a ochiului
caşin 46
acolo am înţeles că depărtarea
poate avea gustul unor vişine
(totuşi coapte)
acolo am îngropat un câine
- ursu îi era numele -
ca şi cum aş fi îngropat un prieten
cu care aş fi plecat
într-un secol trecut
ca să cuceresc un vest oarecare
pe pereţii casei
care a fost şi ea un paradis odată
erau tablouri cu multe flori, unul cu yachturi stilizate
pictate de mama mirelei
erau multe cărţi părăsite
era o fotografie a katyei
privindu-ne oarecum trist
în pofida zâmbetului
că nu eram nişte zei-melci
care să putem salva duhul casei
pe ursu l-am îngropat sub un cais
pănduţu - căţelul-fiu al lui ursu
a fost mult timp trist şi el
aşa (cum) şi ursu - dacă ar fi fost
muzician - ar fi compus un requiem
pentru părinţii săi oameni
un requiem care s-ar fi intitulat
„îmbrăţişarea lui mihai”
când am plecat de la caşin 46
era noapte şi ploua
şi din nou sentimentul neputinţei
de a nu dezamăgi pe cei dragi
de a clădi un templu al prieteniei
pe ruinele unor alte sentimente
t.
veţi comenta probabil această încăpăţânare
a poeziei de a purta masca realităţii
inutil
inspiraţia şi destinul au o aventură sentimentală
nu îi putem iarăşi condamna
doar scenariştii au nevoie de un nou romeo
o nouă julietă
şi vai eu nu mai sunt tânăr
spre deosebire de destinul meu
despre care n-aş vorbi dacă inspiraţia
nu mi-ar fi şoptit că trebuie neapărat
să te întorci
să mă întorc la delicata problemă a destinului
în care nu cred
probabil aşa cum ar trebui
florina zice iar că „viaţa ei este un dezastru”
deşi ea, în viziunea lui ion zimbru,
care ne-a vizitat
(această „antimaterie” a fost scrisă în zilele
de 5 şi 6 noiembrie
la sediul redacţiei revistei
„dunărea de jos”)
ea este un „monument de răbdare”
sau chiar „un focar de răbdare”
mai bine s-ar gândi şi ea la destin
inutil
după ce inspiraţia aruncă o piatră
în mintea noastră care nu poate înţelege prozaic
cum florina vrea să i se facă un portret foto
fără să fie prezentă
apoi discuţia alunecă spre nuduri
nuduri goale goluţe
după cum ar spune profesorul sburlan
ţ.
tu cuvânt
născând cuvânt după cuvânt
mereu altul în ciuda asemănării
dintre mine şi mine
dintre Dumnezeu şi Dumnezeu
asemănare ciudată
niciodată convingătoare
parcă
omul – fiinţa paradoxală
care s-ar scrie de-ar şti să se scrie
pe nisipul oricărei sticle
scriu şi inspiraţia nu mă convinge
nici „nisipul unei alte lumi”
poate nisipurile tuturor planetelor
inspiraţia iarăşi îmi face probleme
mă lasă fără cuvinte
fără idei
fără imagini
mă lasă cu poemul gol
în gol
şi trebuie să scriu în continuare
în continuare
până reporneşte motorul acestei maşini care scrie
scrie mă scrie
mă scrie
atât de puţin
din tot ceea ce sunt
am fost
şi voi mai fi
Doamne, ajută!
u.
cuvântul eternitate
neputincios în faţa imaginii infinitului
ca un bărbat pe care l-am cunoscut
în pielea mea
în faţa imaginii unei femei
pe care am cunoscut-o
în mintea mea
da zeiţa diana este reală
dar una dintre dublurile ei
se trăieşte din când în când
în mintea cuvintelor mele
şi comit această crimă de lezmajestate
„din când în când”
este mult prea mult
şi mult prea puţin
chiar şi pentru un sfert de gând alb
da
cuvântul iubire
este neputincios în faţa şi spatele
realităţii
cuvântul iubire este doar un călugăr
care ar fi plâns pentru toate păcatele lumii
„din când în când”
este mult prea mult
şi mult prea puţin
pentru orice credincios cârcotaş
pentru oricine nu ştie
că „din când în când”
este totul dar acest tot
este mult prea mult
şi mult prea puţin
v.
cuvintele se despart definitiv
de oameni
uneori nici pe cruce
nu mai suportă despărţirea
şi se şterg
dar relax, take it easy
momentul despărţirii se apropie
iarăşi
cartea aceasta nu se termină
precum orice altă carte
când citeşti cuprinsul ori ultima
propoziţie
cartea aceasta nu există dacă
nu este semnul slăbiciunii de a crede
că poţi prinde iubirea în vreun insectar
cu vreun spin de trandafir
să o prinzi de trupul iubitei/iubitului
dar filosoful mormăie
el este gata să-l alunge pe poet din carte
cartea – această cetate de nisip
iarăşi nisip
iarăşi probleme cu inspiraţia
iarăşi a.g.secară
iarăşi eu
m-am săturat
trebuie să scriu un roman istoric
în care acţiunea să se petreacă într-un secol
în care eu n-am trăit
dar aceasta nu se poate
deoarece toate cuvintele mele
au fost în toate epocile
au iubit toate femeile
frumoase şi inteligente
şi devreme acasă
şi aşa mai departe
deşi iubirea aceasta din filme a apărut
după unii încoace
mult mai încoace
de omul din neanderthal
w.
şi acest vers pregătind finalul unui poem care va fi uitat
y.
şi acest vers oglindind finalul unui poem care va fi uitat
manierism meşteşug încercare
de a stoarce poezia
din refuzul inspiraţiei de a veni
când autorul vrea să-l invoce pe prea bunul shakespeare
aş da un regat pe craniul lui will
să pot merge cu el pe malul dunării
ori pe strada domnească
să spun celebrul monolog
şi apoi să nu aştept nici o minune
să nu aştepţi nicio minune
ce fericire poate fi mai mare
să te împlinească mai mult
doar aceea de mai crede în minuni
şi poetul se întoarce mereu la scrierea sa
fiindcă acolo este întotdeauna o mică minune
e ceva viaţă acolo
în scrierea sa
fiindcă aproape de nicăieri vin
aceste cuvinte
ca nişte amazoane
trimise în deşertul textelor
pentru a găsi un bărbat
capabil să iubească mai mult sufletele lor
decât trupurile lor
z.
sufletele cuvintelor
părăsind cerneala ori pixelii
ridicându-se în cerurile acestor cărţi
ale lacomilor de cuvinte lăsate moştenire
unor copii care nu prea au ce face cu ele
dar trebuie să scrii
pentru că trebuie să trăieşti
trebuie să respiri
trebuie să mergi mai departe
fără a te mai întreba
ce este cu scrierea asta de viaţă
care se duce, se duce
se trăieşte nu se trăieşte
lacom de cuvinte
de împreunarea lor povestind
nebunia şi frumuseţea acestei lumi
şi poate şi a altora
cu ce drept să devin un tiran al cuvintelor
şi acolo unde au fost cuvintele
sunt dor flori, buruieni şi pietre
şi la vamă să nu vă sperie
mulţimea care-şi aşteaptă
rândul şi îngerii
sunt prea mulţi care n-au putut să se ridice
cu toate pietrele
stăpânilor
fiţi libere, cuvintelor!
părăsiţi acest poem,
lăsaţi poetul să înţeleagă fără cuvinte
fără povestea gândurilor sale
fără iubirile sale ratate
lăsaţi poetul fără mine
lăsaţi-l fără inspiraţia de mucava
să vedem (de) ce este într-adevăr
pustia această de viaţă
să o luăm de la capăt
ssst
nici un cuvânt
doar plânsetul să înveţe buzele
noastre zâmbetul
doar tu şi eu
de la capăt
fără ei
pustiul
inimile noastre cât o nebuloasă
fără cuvinte
fără
făr
far nimicniciei noastre
de a-şi arăta iubirea
ecoul lăcomiei noastre de neant
de lipsă de speranţă
glumeam
evident
metafizic
este vorba de o lipsă de speranţă metafizică
acum doar n-o să vă părăsesc
până nu o să găsesc o încheiere
memorabilă
o împreunare de cuvinte demnă
nu de o pornografie ordinară
o imagine care să vă rămână
până la următorul dumneavoastră vis
pe retină
pe vreo sinapsă
poate zâmbetul sarei
însoţit de întrebarea
de ce zâmbeşte sara
poate imaginea vreunei zeiţe
(ne)întrupate
sau a unei zâne
sau a unui înger
un erou mitologic scăpând o zeiţă
de cuvintele unei cărţi
care o ţineau legată
de o poveste
care nu se poate povesti
fiindcă poezia este o poveste care nu se poate povesti
aşadar
eroul nu trebuie să înceapă cu
a fost odată ca niciodată
o carte
care începea cu un citat din saramago
şi continua cu un robinson
care avea două insule
cu două zeiţe deloc vineri
două insule între care trebuia să înoate
ferindu-se de rechinii
frumuseţilor
celorlalte
cuvinte
care se pot iubi
„din când în când”
din toată inima
sau
altfel
eroul nu trebuie să înceapă cu
a fost odată ca niciodată
o carte
care dovedeşte că autorul poate avea şi nişte sentimente
după cum a spus florina
citind tot ce am scris ieri
când m-am hipnotizat singur
şi am spus să scriu
până n-ai/ n-am să mai poţi/pot
până n-o să mai rămână decât povestea sarei
din mine
tatăl zâmbeşte
(şi nu este doar cel din visul monicăi)
până atunci
mult mai este
şi revine imaginea tatălui
ţinându-mă în braţe
în cişmigiu
când aveam cam un an
şi făcusem pe mine o poezie
sau
eroul nu trebuie să înceapă cu
a fost odată ca niciodată
00
tot cu câteva zile în urmă
săraca mitologie a lui a.g.secară
mă întorc la vechile mele obiceiuri proaste
de a mă îndrăgosti
şi de a pastişa
cărţile unor femei frumoase
dar… la cartea următoare
săraca mitologie a lui a.g.secară
mă întorc la vechile mele obiceiuri proaste
de a mă îndrăgosti
şi de a pastişa
cărţile unor femei frumoase
dar… la cartea următoare
000
cu câteva zile în urmă, cam pe 15 septembrie
memoria, ca un zeu necunoscut
nefericirea ca un hamster pe care îl creşti
într-un acvariu
mult prea mic
pentru fericirea de a fi şi de a deveni
cât timp memoria îmi va mai creşte eul
şi nu-l va părăsi
încă
a fi generos cu gândurile albe
este o altă formă de a-ţi aluneca
memoria către alte femei
de care n-ar trebui să te apropii
sara maria clara aşteptând un semn
al stelelor
să vină, să sugă laptele
să prindă în pamperşi gândăceii lirismului
să crească poezia propriilor rătăciri
şi re-găsiri
să gângurească
să plângă
memoria, ca un zeu necunoscut
nefericirea ca un hamster pe care îl creşti
într-un acvariu
mult prea mic
pentru fericirea de a fi şi de a deveni
cât timp memoria îmi va mai creşte eul
şi nu-l va părăsi
încă
a fi generos cu gândurile albe
este o altă formă de a-ţi aluneca
memoria către alte femei
de care n-ar trebui să te apropii
sara maria clara aşteptând un semn
al stelelor
să vină, să sugă laptele
să prindă în pamperşi gândăceii lirismului
să crească poezia propriilor rătăciri
şi re-găsiri
să gângurească
să plângă
0000
mareşalii borges eminescu homer shakespeare
cu armatele lor de cuvinte şi imagini
eu cu cuba mea
cât un deget
jucându-mă de-a partizanii
cu poezia armatelor demnilor înaintaşi
fidel castro nu m-a visat cred vreodată
cu armatele lor de cuvinte şi imagini
eu cu cuba mea
cât un deget
jucându-mă de-a partizanii
cu poezia armatelor demnilor înaintaşi
fidel castro nu m-a visat cred vreodată
00000
sora mea monica veronica
a spus că în noaptea zilei
în care s-a născut sara maria clara
l-a visat pe tata
- antieroul nostru liric din materia pentru clasa a III-a de lirică ags –
fericit
râzând
oricum nu îi păsa de mormântul său
de estetica mormântului
pe care tot mă gândesc
să-l împodobesc
cu patru nuci
(între timp am fost şi am semănat nuci;
lângă cruce era deja o nucă
spartă parţial
păstrându-şi forma
dar goală fiind pe dinăuntru
ca o hârcă
dar n-am luat-o între degete
hamlet al mileniului trei;
n-aveam timp
era frig oarecum
şi sara ţinută în braţe de niuke nu avea chef
de monologuri
s-ar putea chiar să nu citească vreodată aceste rânduri;
pe merit vor spune alţii)
a spus că în noaptea zilei
în care s-a născut sara maria clara
l-a visat pe tata
- antieroul nostru liric din materia pentru clasa a III-a de lirică ags –
fericit
râzând
oricum nu îi păsa de mormântul său
de estetica mormântului
pe care tot mă gândesc
să-l împodobesc
cu patru nuci
(între timp am fost şi am semănat nuci;
lângă cruce era deja o nucă
spartă parţial
păstrându-şi forma
dar goală fiind pe dinăuntru
ca o hârcă
dar n-am luat-o între degete
hamlet al mileniului trei;
n-aveam timp
era frig oarecum
şi sara ţinută în braţe de niuke nu avea chef
de monologuri
s-ar putea chiar să nu citească vreodată aceste rânduri;
pe merit vor spune alţii)
pagina următoare
cum a spus prietenul vali
parafrazând cred realitatea
nu mai încercaţi să înţelegeţi
statuia
sfârâmând-o
pentru a îi afla componenţa prafului
chiar şi zâne fiind
să mergem mai departe
parafrazând cred realitatea
nu mai încercaţi să înţelegeţi
statuia
sfârâmând-o
pentru a îi afla componenţa prafului
chiar şi zâne fiind
să mergem mai departe
000000
cea mai fericită zi din viaţa mea
a fost 21 septembrie 2007, când
au fost retrogradate în diviziile inferioare
zilele
primului sărut
primului amor
plimbărilor paradisiace
înotului în dunăre sau în marea neagră
clipelor îndrăgostiţilor
a fost ziua în care am văzut-o
timp de câteva secunde
pentru prima oară
pe sara maria clara
şi cineva vine şi întreabă normal
unde este poezia în această pagină
iar dumnezeul scriitorului a zâmbit
blând şi a spus
unde este poezia acestei lumi
care a inventat cuvântul poezie
fără a-l întreba pe dumnezeul
tuturor oamenilor
dacă poezia merită să aibă un cuvânt
numai al ei
da, poezia nu mai este
daţi pagina vă rog
nu mai căutaţi poezia
a fost 21 septembrie 2007, când
au fost retrogradate în diviziile inferioare
zilele
primului sărut
primului amor
plimbărilor paradisiace
înotului în dunăre sau în marea neagră
clipelor îndrăgostiţilor
a fost ziua în care am văzut-o
timp de câteva secunde
pentru prima oară
pe sara maria clara
şi cineva vine şi întreabă normal
unde este poezia în această pagină
iar dumnezeul scriitorului a zâmbit
blând şi a spus
unde este poezia acestei lumi
care a inventat cuvântul poezie
fără a-l întreba pe dumnezeul
tuturor oamenilor
dacă poezia merită să aibă un cuvânt
numai al ei
da, poezia nu mai este
daţi pagina vă rog
nu mai căutaţi poezia
Totul e de râs dar nu de batjocorit!
Moto:
„Şi se pare că devii un mit, o creatură fabuloasă care nu există”
T.S.Eliot
şi dacă hamlet e „aproape cu siguranţă un eşec artistic”
(vorba aceluiaşi T.S.) cu siguranţă e un intelectual de succes
care ştie supravieţui chiar făcând totul pentru a muri
aici
e mai mult un eşec moral
mai spune nicolae balotă despre
„Spre deosebire de baudelaire, care vedea doar „infinit prin toate ferestrele”,
eliot vede realităţi finite, ca un fizician. Metoda sa critică e aceea a bunului-simţ.
Estetica lui eliot nu este precis formulată. Criticului – atât de dogmatic în credinţele sale –
Îi repugnau dogmele pe tărâmul artei. Ca şi pentru baudelaire ori keats, prozodia
nu constituie pentru eliot o tiranie arbitrar impusă, ci o rigoare liber asumată. Spiritul pretinde
o ordine, fiind în sine o organizare a celor informe. Retorica e necesară, poetul trebuie
să-şi creeze o rutină. Forma deliberată constituie un imperativ, căci (pentru eliot,
ca şi pentru hegel) arta îşi are principiul în idee, într-o idee pe care o manifestă
şi care nu devine ea însăşi decât întrupându-se în forma artistică.”
„…funcţia reflexivă a conştiinţei critice se exersează într-un continuu joc de oglinzi…”
„… nu s-ar întâmpla nicio nenorocire dacă am formula precis ce ne trece prin minte
şi ce emoţie resimţim citind o carte, dacă ne-am critica şi pe noi înşine în timpul acestei
activităţi.”
aşadar…
oglinzile…
„Şi se pare că devii un mit, o creatură fabuloasă care nu există”
T.S.Eliot
şi dacă hamlet e „aproape cu siguranţă un eşec artistic”
(vorba aceluiaşi T.S.) cu siguranţă e un intelectual de succes
care ştie supravieţui chiar făcând totul pentru a muri
aici
e mai mult un eşec moral
mai spune nicolae balotă despre
„Spre deosebire de baudelaire, care vedea doar „infinit prin toate ferestrele”,
eliot vede realităţi finite, ca un fizician. Metoda sa critică e aceea a bunului-simţ.
Estetica lui eliot nu este precis formulată. Criticului – atât de dogmatic în credinţele sale –
Îi repugnau dogmele pe tărâmul artei. Ca şi pentru baudelaire ori keats, prozodia
nu constituie pentru eliot o tiranie arbitrar impusă, ci o rigoare liber asumată. Spiritul pretinde
o ordine, fiind în sine o organizare a celor informe. Retorica e necesară, poetul trebuie
să-şi creeze o rutină. Forma deliberată constituie un imperativ, căci (pentru eliot,
ca şi pentru hegel) arta îşi are principiul în idee, într-o idee pe care o manifestă
şi care nu devine ea însăşi decât întrupându-se în forma artistică.”
„…funcţia reflexivă a conştiinţei critice se exersează într-un continuu joc de oglinzi…”
„… nu s-ar întâmpla nicio nenorocire dacă am formula precis ce ne trece prin minte
şi ce emoţie resimţim citind o carte, dacă ne-am critica şi pe noi înşine în timpul acestei
activităţi.”
aşadar…
oglinzile…
text II
în care pierderea de vreme
se găseşte în buzunarele cârpite
ale oricărei iubiri
am părăsit îndrăgostirea mea pentru tine ca pe un
copil al străzii undeva
la un colţ de pagină
pe care nu o mai trece nimeni
cu privirea ta
nu mă mai pot întoarce
la prozaicul dorinţelor
oricât ar vrea scribul de poeme
să nu mai zgârâie poemele placente
acelui înger sau daimon
pedepsit să nu mai poată atinge
femeile decât prin nişte cuvinte
care fac negoţ de sentimente
orice pierdere de vreme (orice iubire)
îşi găseşte un mormânt frumos
gol şi fremătând de aşteptare
visând un timp
în care orice om va fi îngropat
într-un pian
se găseşte în buzunarele cârpite
ale oricărei iubiri
am părăsit îndrăgostirea mea pentru tine ca pe un
copil al străzii undeva
la un colţ de pagină
pe care nu o mai trece nimeni
cu privirea ta
nu mă mai pot întoarce
la prozaicul dorinţelor
oricât ar vrea scribul de poeme
să nu mai zgârâie poemele placente
acelui înger sau daimon
pedepsit să nu mai poată atinge
femeile decât prin nişte cuvinte
care fac negoţ de sentimente
orice pierdere de vreme (orice iubire)
îşi găseşte un mormânt frumos
gol şi fremătând de aşteptare
visând un timp
în care orice om va fi îngropat
într-un pian
câteva zile din viaţa în paradis a lui a.g.secară
printre cele mai minunate lucruri care ne rămân în paradis
unele sunt regretele
nu oricare dar la loc de cinste sunt regretele inocente
cum ar fi, de pildă, regretul de a nu fi fost o mică prinţesă japoneză
dintr-un basm chinezesc fără orezării
unele sunt regretele
nu oricare dar la loc de cinste sunt regretele inocente
cum ar fi, de pildă, regretul de a nu fi fost o mică prinţesă japoneză
dintr-un basm chinezesc fără orezării
Sexual Usuals
Iubirea noastră imposibilă
E ca o limbă străină încă vie
Pe care o mai vorbesc doar eu
Şi fantoma mea
Iubirea cealaltă
sau celelalte
E ca o limbă străină încă vie
Pe care o mai vorbesc doar eu
Şi fantoma mea
Iubirea cealaltă
sau celelalte
Text I
Autorul speră oarecum absurd ca în privinţa eternităţii
Să fie totuşi o dragoste la prima vedere
Cât despre singurătatea de după
Mai bine să spunem că restul este viaţa
Să fie totuşi o dragoste la prima vedere
Cât despre singurătatea de după
Mai bine să spunem că restul este viaţa
Antimateria: „Aproape omul”
Nimic despre moarte
O, tu, om cântându-ţi pieirea
Învaţă aceste exerciţii de nemurire:
Te roagă
Adică vorbeşte cu tot
Ce-I netrecător
Şi nu ai teamă
De iremediabil
joi, 5 iunie 2008
Materia: „Omul aproape pustiit” (umdichtung)
Pseudomoto:
“În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem”
Jose Saramago
a.
m-am născut în cea mai nemiloasă lună a anului
şi am acum lumea mea de om
ajuns pe insula cuvintelor
care nu vor fi spuse, scrise vreodată
în apele gândurilor şi ale memoriei
străinul din mine
făcând pluta pentru îngerul care nu
ştia să înoate în viaţa mea
cuvintele de/spre iubire
ca nişte rechini necunoscând
ipocrizia ori teama omenească
nişte faleze care nu cunosc
nostalgia albatroşilor
care nu au prins vreodată
peştele geniu
zi de zi mă despart de mine
aş fi reuşit de mult să mă
decapitez la vreo ghilotină-femeie
dintr-o piaţă a unei revoluţii
oarecare
dar cei care mă susţin de subţiori
- de acolo cresc aripile
pentru oamenii păsări – de fapt
nişte imitaţii de struţi care
pot căuta Poezia ascunzându-şi
capul în lipsa de Poezie -
mă mai ajută crezând în
mine
ori neînţelegând scrâşnetul
lucidităţii ori mlaştina
oboselii de a crede în îndoială
b.
viaţa ca un cozonac frământat
de mamaia amalia şi umplut de
mama lui forest gump. pe cine
interesează feliile fără rahat,
cacao şi stafide
dacă nici tu nu crezi în frumuseţea
vieţii tale
cine să mai creadă
în poveştile de iubire
ori în iubireaşeherezadă
ori în Poezie
poezie aburii care nu cred
în abureală
te cer
să silabiseşti
iubita ascunsă-n coloana
de marmură a căsniciei
dintre eternul masculin
şi eternul feminin
passons
Poezia e pasiune
dar bătrânul din noi
pensionar lăsat fără mare
bodogăneşte morocănos
când sub felinare stinse
ne sărută demonul
îngerul
Poezia este evadare
dintr-o închisoare imaginară
în care nebunia rutinei
ne închide
cu sadismul inocenţei
clipă de clipă
în acest poem
m-ar interesa să dau
o lovitură mortală
platitudinii
aşadar, atention please!
eu, funcţionarul vieţii mele
luând notiţe pentru eternitate
proclam umbra florii
aleasa tăcerii (mele)
mireasma este exilată
în cuvântul tu
mediocrul infern al celuilalt
c.
despre fuga dragă a cărţilor
nu acestea sunt importante
despre enervanta dorinţă de
a fi necesar
despre inutila dorinţă de
a fi drag cât mai multora
dintre
umbrele frumuseţii
onoarei
demnităţii
poemul acesta fugind de
Poezie
ca mine de Iubireamazoană
cu faţa către duşman
gata să-i explic(e)
lipsa anotimpurilor
din coşmarul unui bonzai
d.
crisparea din orice re-apropiere
de Poezie
o simţiţi
ca orice amant(ă)
a(l) vieţii
dansul stângaci
ca un testament în care nu crezi
dansul cu poezia
la un bal mereu organizat
de nefiinţă
Poezia e mereu mai mult decât poemele
închise în semnul scris
pe fruntea omului iubit
pe inima lui
prinse în venele lui împletite
(30 aprilie 2006)
e.
marea problemă e memoria
memoria este ispita retrăirii
înţelegerii celuilalt
cel care nu te-a iubit
cel care te-a dispreţuit
cel care te-a îndepărtat
cel pe care n-ai apucat să-l cunoşti
într-o lume a tranzienţei
memoria este chemarea celor din morminte
pe care n–ai apucat să îi iubeşti
şi dumnezeu este suma lacrimilor
care n-au nici un rost
pentru că teoretic nu pot curăţa sufletul
de cuvintele care nu ţi-au folosit la nimic
când tatăl şi-a săpat tranşeele
în inima plină şi le-a inundat
cu vodca de cea mai proastă calitate
de săreau şobolanii infernului personal
în toate părţile
este mortul când este dus la groapă
ultima tranşee în care îţi pui sicriul în cap
să nu mai vezi bombele de ceilalţi
nestrăduindu-se să te mai înţeleagă
tatăl înjurându-l pe dumnezeu
şi ceea ce numim noi dumnezeu
pentru a câta oară ironic
lăsându-l să moară cu o bucăţică de banană
în gura nesărutată de mult
de o eternitate
de o femeie care să-l iubească
dincolo de vis
dincolo de vis
sunt părerile de rău ale fiului care scrie
şi ale celorlalţi care spun
plus neputinţa lor de a fi zei
şi atât.
f.
scriind “părerile de rău ale fiului”
aceste cuvinte
au devenit grele ca nişte bolovani
care ţi-au căzut în suflet
meteoriţi vărsaţi de Cuvânt
şi
în prima zi din mai
poate luna cea mai miloasă a anului
te-ai simţit într-adevăr
“fiu”
nici risipitor, nici strângător
amant al memoriei şi al Poeziei
- în sens larg, Doamnă Patetică!-
nici rătăcitor, nici risipitor, nici român
încă
nici englez, nici islandez
nici cetăţean universal
g.
mda, jorge, nu cred nici în sărăcie
nici în bogăţie
doar în mizerie şi boală
vis
lux şi sănătate
şi miliarde de vieţi
trăindu-şi iluzia unicităţii
h.
când eram mic tata îmi spunea chili willy
într-o tabără şcolărească mi-au zis pinguinul
de-ar fi să credem în totem
şi de-am ţine cont de dragostea mea păcătoasă
pentru frigul şi albul şi albastrul antarctidei
am putea zice
că mama mea adevărată este un continent
pe care puţini îndrăznesc să-l calce în picioare
dar uneori nu am răbdarea de a asculta visele diurne/nocturne
ale suprarealiştilor care seamănă deseori cu nişte babe
care s-au adunat la o cafea
şi-şi povestesc/ghicesc visele erotice
ale tinereţii poetului nostru
care vrea să se dedubleze
pentru o mai bună funcţionare a trecutului
i.
spunea undeva creştineşte nora iuga:
“de ce nu acceptăm că binele se plăteşte cu răul
şi răul cu bine!? Dacă am înţelege asta, am vedea
şi partea de bucurie a vieţii.”
şi adaug:
de ce nu acceptăm că noi chiar suntem răi chiar
şi în bunătatea noastră impotentă? Că
politeţea este doar a doua noastră natură?
Că ipocrizia este cea mai bună învăţătoare a noastră?
Şi atunci?
nefăcând morală ajungi să ţi se facă morală.
tu priveşte doar dincolo de aceste îngrămădiri
de pietre. iubeşte şi piatra şi vântul
şi siretul la şerbăneşti şi bârladul la buceşti
şi dunărea la galaţi ori cernavodă
şi marea la năvodari şi gutâiul la cavnic
şi fii calm
sfârşitul va veni oricum
nu ţi-l alege tu de pe raftul
cu minciuni
şi mărgele roşii
j.
imagini cu herăstrăul şi cişmigiul
tatăl vâslind
iubita din albumul cu amintiri privind spre vârful bradului
unde nu era nimic
nia salutând cele două baloane albe
umplute cu bucăţele din sufletele unor străini definitivi
tatăl plângând în curtea cazărmii
crezând că n-am vrut să vin la întâlnire
bucureştiul meu lirico-sentimental
şi poate marian în montagne russ-ul prieteniei
k.
şi scrii tu oare toate acestea fiindcă scrisul e o tradiţie
a tribului tău de pitici interiori? care încep paştele când
le înfloreşte primul cais din curte şi îl sărbătoresc
până la căderea ultimei flori de liliac în cinci colţuri
din cimitirul eternitatea, locul în care te plimbai când
încă mai credeai că te-ai îndrăgostit de afrodita ori de
zâmbetul ei lipit de o cruce, la o aruncătură de
piatră de bulevardul george coşbuc?
sau fiindcă tatăl, neştiind de Sibila din Cumae, în
tot ce des-făcea, înjura, bea închis în mii de
sticle goale, spunea doar atât, prietene Petroniu:
“Vreau să mor”
Gheorghe, odinioară iubit de Caliopia, o muză şi ea
pe acolo pentru câţiva bărbaţi care n-au fost deloc
poeţi… Gheorghe, deloc profetul, deloc sfântul,
crescând balauri mici, de jucărie, pentru toţi cei
care l-ar fi cunoscut într-adevăr
mie nu mi-a rămas nici un balaur de la el
oricât de mic
(poate vreun bau-bau)
ţi l-aş fi dăruit ţie cu o agape aproximativă,
Katie Melua, pentru pânza de păianjen
şi pianul care te va iubi infinit mai mult decât mine
ori ţie, T.S.Eliot, fiu al omului
propovăduindu-mi în această amiază rece de primăvară
venirea Regelui Pescar
eu Peştele necrezând în apele libertăţii absolute
alunecând pe drumul spre Golgota furnicilor
în război paradisiac cu fluturii şi greierii
ce nu cred în colecţionari de gânduri.
l.
eu n-am să vă arăt “spaima într-un pumn de ţărână”…
spaima e în egală măsură în zâmbetul ei seducător
în frumuseţea banală a lalelelor din ograda socrilor
în panica silabisindu-ţi că mai ai oxigen doar
pentru cinci minute; în parfumul prea puternic al
zambilelor care se pregătesc de iernat încă din primăvara
tăcerii omului absolut căruia i-am aranjat inutil
părul sub şapcă înaintea acţiunii grăbite
parcă mult prea grăbite a groparului care a bătut cuiele
în mâinile trupul sicriului
toate aceste texte inutile
din perspectiva eternităţii a sfinţeniei
şi viermele pe care n-avem voie să-l vedem
bătând în ferestrele mărului muşcat de o călugăriţă
care şi-a tăiat picioarele/ gândurilor
fiindcă erau prea frumoase
dar desigur nu şi-a obţinut sfinţenia
- e un caz imaginat desigur de exorcizare
a demonului trupului –
fiindcă s-a întrebat la ce bună sfinţenia aici
dacă nu rămân din tine decât nişte oase
frumos mirositoare
la care vin să se închine bolnavii
şi viitorii bolnavi
dar eu nu vreau să judec să cuget
să zidesc porţile paradisului meu
la care va fi greu să ajung
fiindcă nu sunt atent la parole
Paradis ireal,
veneţie mereu în carnaval
în canale numai lacrimi de sfinţi şi oameni
şi Moartea purtându-ne toate feţele
în mii şi mii de gondole
care sunt vii vii şi îngerii şi scaunele
şi toate celelalte sfinte aruncându-şi
stelele într-o mediocră apocalipsă
învelită-n costum de staniol
şi monica, sora mea, zicându-mi că iarăşi e prea
trist acest titlu “omul aproape pustiit”
că nu am de ce să fiu atât de trist
dar am şi eu momentele mele care ţin mult prea puţin
de lăcomie metafizică ori mult prea fizică
că mă bucur de crenguţa de liliac ori de
îmbrăţişarea soţiei dar că trebuie să fiu citit tot
şi nu numai după un poem sau un cuvânt
oricum tot spre pustiire ne tot ducem…
Viaţă ireală,
Infern cu arhipelag de bunăstare
şi uitare de sine, mulţimi cântându-şi
echipele şi interesele, iluzoria speranţă
de mai bine, luciditatea dând în mine
cu dalta, cu sete, sculptând în sângele
închegat al tuturor iubirilor măsurate de
cronometrul zeului uituc, scoţându-mi
ochii pentru slăbiciuni
pentru strămoşii mei necrezând în decadenţă
duelându-se faţă în faţă cu semenii lor
pentru un strop de nebunie în plus
în paharele pe care femeile nu le umplu
mereu
pentru un strop de demnitate pe cerul scârbos
de albastru uneori
când oboseala te agaţă în rotiţele maşinăriei
ei cât o colonie penitenciară infinită
până când geană pe geană
închizi prăvălia
şi demonii nu mai pot intra decât pe sub unghii
împreună cu multe cuvinte
care nu vor să fie uitate
fiindcă ele sunt numele vieţii tale
numele de care trebuie să ai grijă
la mult anunţata judecată de apoi
cineva te va întreba de ele
ai reuşit să-i iubeşti pe cei apropiaţi?
Nu, n-am putut, n-am avut timp, sunt şi eu
mărginit Doamne
dar de numele lor ai avut grijă?
poate de câteva, poate unele le-am schimonosit, pe unele le-am schimbat
pe unele le-am uitat
scrie pomelnicul şi taci
l-am scris… mai scrie-l… l-am scris încă o dată
foarte bine ia-o de la capăt… şi tot aşa până când
am să-ţi spun eu să te opreşti… poţi să te şi plimbi
prin grădina aceasta… scriind numele
celor pe care i-ai cunoscut… restul nu mai contează
este mereu acelaşi… te du…
m.
o partidă de zaruri
iisus, mai cântă-ne iertarea tatălui
să mai putem înainta pe scurtul drum al zestrei genetice
înfrumuseţând cu panglici viu colorate
capriciile noastre de copii răsfăţaţi
şi apoi goniţi în lume
împărţind oamenii în profitabili şi non-profitabili
pentru sufletele noastre mari cât o pungă ori cât un seif
de doi bani
cocoşule, mai cântă de trei ori
să danseze Celălalt mai bine
pe durerea noastră de cele mai multe ori
pur şi simplu prostească
durere murind de grija celorlalţi
ecce homo
homer iisus te aşteaptă
să îi scrii din stele
- un cercetător a calculat că sunt tot atâtea
stele, ba poate chiar mai multe, câte
fire de nisip sunt pe planeta noastră-
epopeea
achille ulisse ceilalţi eroi
iisus vă aşteaptă să intre în troia
poate şi muhammad şi buddha
poate şi evreii ceilalţi
ar fi simplu: o ştergere a amintirilor
o spălare de creiere
şi totul poate fi luat de la capăt
de la bine numai către mai bine
haide
o minune simplă
raportată la atotputernicia Voastră
şi toţi am fi o turmă de mieluşei
păscând fericiţi
iarba necunoscută a paradisului
sau
e mai bine
o partidă de babaroase?
Doamne, iartă-ne trufia!
trufia ironiilor noastre de deştepţi ai mărginirii noastre
*
dar poate acest poem este mult prea marcat de
lipsa de suferinţă ori de lipsa de bucurie
poetul e copilul din florile care se aruncă
în orice mormânt
“poate” am vrut să scriu dar mă gândeam
în mai multe “locuri” – stropul de coniac băut
e prea mic pentru a revărsa adevărul -
poate e copilul stoicului maturizat
în spiritul meu de renunţător la urâţenia
pe care o râvnesc cu toţii/ aproape cu toţii
poemul acesta este doar o reîncercare de apropiere
de Poezie; pentru a înţelege de ce uneori ea
m-a scris în falsul meu nume
- eu nu-mi cunosc adevăratul nume -
de ce ea m-a inventat odată
ca pe un iubit mediocru
poate chiar mai rău
pe care l-a făcut uneori fericit
inexplicabil
alteori nefericit
inexplicabil
dar gata de scos spada împotriva celui care
nu vrea să creadă în cuiburile de ciori
de pe malul siretului
din plopii unde gândurile negre
se dau în leagăn
în cuiburile din turbane ori clopotniţe
dar să trecem
o lacrimă este de ajuns
pentru a revărsa adevărul
n.
memoria şi flota ei de iubiri
şi dezastre
înaintând către continentul
retragerii tale
unde vei fi apărat fără şanse de pinguinii imperiali
fluxul conştiinţei versus fluxul memoriei
răvăşind viaţa erotică
a amiralului care şi-ar incendia armada rătăcită
în sângele albastru al mării
de buze
apoi tristeţea subiectivă a
amoragiului de dimineaţă
trăgând perdeaua murdară
în dreptul soarelui însoţind
invincibil microbuzul navetei zilnice
către un mic dumnezeu
*
orice om nobil care, într-un moment de slăbiciune
încearcă să-şi explice nobleţea
o pierde mai mult sau mai puţin
*
cuvintele
ne grăbesc
se grăbesc
întotdeauna
cuvintele ne pot rătăci de noi
repede
dacă nu le respectăm
libertatea de a fi altceva
decât noi
noi nu suntem cuvinte
o.
mă trec cu versurile altora
bune în sine nebune în sine
scriu pentru prieteni
care uneori n-au nevoie de prietenia mea
uneori şi ea acidă
personalizată ca suc gastric
ori ca sare în bucate
*
când oboseala te îndeamnă să nu mai scrii
atunci să iei unealta şi să laşi urma
pe obrazul uscat al zilei
abia apoi să te-ntorci către masa nopţii
să te-nfrupţi din pâinea caldă a întunericului
rupând-o în vise aburinde
să capeţi forţă pentru a doua zi
să înfrunţi Lumina
cu ispitele ei…
jurnal de cuvinte prea puţin preţioase
10 iulie
de câteva zile mă gândesc la dreptul meu
de a-mi imagina o lume fără voia mea secretă;
la dreptul de a născoci imagini
care să-mi dea iluzii…
de azi, soluţia tiranilor mi se pare una fericită
voi înălţa marele zid chinezesc între realitate şi imaginaţie
voi sta necruţător în dreptul realităţii şi voi aplica
zidul berlinez al lui daniel bănulescu
dincolo vor rămâne
micile speranţe
iubitele neiubite
eşecurile frustrările catastrofele
dincoace voi fi doar eu cu o singură iluzie:
că nu mă voi gândi vreodată că voi învinge
şi că voi scăpa
dincoace doar eu şi mântuirea mea
ca un maidanez iubit de o boală incurabilă:
numai piele şi oase, orbire, amuşinare a trupului meu
care de azi a hotărât să creadă în fantoma lui
*
de azi schizofrenia este la mine
în casa gândului o boală ocrotită;
ca şi “critic literar” îmi voi desfiinţa
poetul de ogradă
îl voi vâna fără nicio poftă
dar conştiincios prin castelul
realităţii ruinat în apele tăcute
ale imaginaţiei pierdute
era singura mea avere
şi nu aveam ce face cu ea
de-acum voi avea grijă de
cuvinte să nu se mai îndrăgostească
unele de altele
voi fi doar o mănăstire
în care nu voi primi niciun călugăr
nicio călugăriţă
niciun pelerin
doar fantoma mea care va învăţa
ce este postul eternităţii
rozând varul de pe pereţi
oasele strămoşilor
cărămizile din sângele pământului
aripile libelulelor
oprite să se odihnească
pe luciul apelor în acre
imaginile neascultătoare ale
iubitelor neiubite
vor pirata realitatea mea
rămasă să se ascundă
ca o sirenă
într-o epavă de titanic
uitată într-o baltă oarecare
fişă de dicţionar
“iubita neiubită” este un om de sex feminin
de care te îndrăgosteşti fără să vrei
- omul, fiind o fiinţă fundamental morală
se îndrăgosteşte întotdeauna fără să vrea neapărat -
şi care te bântuie mai apoi
mai mult sau mai puţin sistematic
e probabil o sămânţă de divinitate
gândeşte ironic fantoma mea
care mănâncă covrigi
în capacitatea asta de a te
îndrăgosti de mai mulţi oameni
*
24 ianuarie 2007
p.
ce destin ciudat şi probabil trist
să fii propriul tău arhivar ori istoric
încă din timpul vieţii
să-ţi inspiri praful din manuscrise
să ucizi în fiecare zi iubiri străine
să alungi câte o elenă din troia
liniştii ruinelor tale
în care îţi presimţi sfârşitul anunţat
mereu ca un nou început
ruinele prin care cuvinte ţigani
îţi fură copii de vise
abia ajungând să silabisească realul
cuvinte ţigani bătând cu ciocanele
în căldări de aur
pentru un zeu străin
care n-are nevoie de-atâta iubire
boită cu frică
inima mea aprindea un foc
lângă care ea nu putea ajunge
sângele meu citea din legea norilor
săpând un şanţ de apărare
pe care nici un dans nu-l putea trece
r
în seara refuzului numărătorii picăturilor de ploaie
a doua zi după ce mizezi totul pe-o viaţă
înţelegând hijab-ul şi neavând puterea
de a-l pune frumos pe obrazul lumii
care scrie cu femei frumoase
pe pielea mea întinsă-n cele patru zări
de-un Iynx sau daimon
care se visează poet
de dragul cuvintelor unei limbi
care va fi uitată peste o mie
două de ani omeneşte
tu te vei chinui să înveţi
iubirea în limba română
tu şi încă vreo trei-patru oameni care,
dintr-un sentiment obscur de iubire
pentru nişte înaintaşi străini,
vă veţi întoarce umbrele
în nişte cuvinte care,
vorba unui ghiu care a dezamăgit-o pe florina
se vor împreuna cu greu, ca nişte urşi panda
pentru a-şi salva specia:
lumea de semn şi de aer a unei limbi
în care nu poţi spune întotdeauna
te iubesc
s.
felul în care îmi sting călcâiele
fiind cu capul pe pământ
te poate amuza ori jigni
dacă n-ai şti că somnul niei e un fel de comoară
care nu te va îmbogăţi vreodată
ca şi poezia trupului ei neînvelit
dar îmbrăcat de oboseala straielor
încă în această noapte adâncă a
gândurilor şi cuvintelor mele
în care fiinţele voastre
sunt făclii prin lumina cărora văd
pixul scriind despre epopeea cernelurilor
care au descris toate iubirile
posibile imposibile
tragice frivole
pe maluri de ocean pe ţărmuri de om
pe hârtii pe piele de viţei nenăscuţi
pe papirus în noduri de frânghii
făcliile prin care mă văd
dincolo de lungimea nasului
cerşind o certitudine a fiinţei scrierii mele
unui crescător de stele
unui culegător de stele
unui vânător de stele
cu care numai în cuvânt pot avea iluzia
că l-aş invita să doarmă lângă mine
în pământul meu
în casa mea cât un cort ieftin
de două persoane
l-aş invita la o vorbă despre
vânătoarea de oameni şi de stele
din interiorul meu
la o vorbă despre vânătoarea de cuvinte
pe care le atârn apoi
pe paginile albe
în care nu pot scrie nume
fiindcă numele sunt ceilalţi
şi ceilalţi sunt cei care pândesc
slăbiciunea sălbăticiune
de a fi altfel decât ceilalţi
suprema erezie
de a-ţi refuza şi exila numele
nu supărându-te ca prostul pe nume
ci silabisind neantul
învăţând că îngerii decăzuţi
nu au fost izgoniţi – spun unii -
decât pentru că n-au vrut să-l preamărească pe Zeu
în slavoslovii
ş.
o erezie ca oricare alta
este şi orice îndrăgostire care judecă
după legea cuvântului şi nu a ochiului
care ar merita scos
dacă ar putea fi înlocuit
t.
eu tu şi cuvintele noastre
tu eu şi imaginile noastre
ei n-au contat niciodată atât cât
cuvintele şi imaginile pe care simţurile noastre
le-au putut schimba
ori păstra dincolo de trupurile-vieţile noastre
tu tată tu mamă
tu iubită tu soră tu frate
tu prietene tu prietenă
tu lume poezie tu sfârşit
tu margine tu cuvânt
ţ.
tu cuvânt
născând cuvânt după cuvânt
mereu altul în ciuda asemănării
dintre mine şi mine
dintre Dumnezeu şi Dumnezeu
u.
cuvântul eternitate
neputincios în faţa imaginii infinitului
ca un bărbat pe care l-am cunoscut
în pielea mea
în faţa imaginii unei femei
pe care am cunoscut-o
în mintea mea
pe care aş putea să o compar
mereu cu un sclav
muncind în mina de diamante
a cărnii mele
în care unui înger i s-a părut
cândva că a văzut un diamant
cu care nu are ce face
la vama dintre iad şi rai
v.
o vamă nedogmatică desigur
în care cuvintele se despart definitiv
de oameni
şi în care poeţii se simt cei mai pierduţi
dincolo doar ei mai contează
şi puţini îşi vor da seama
că ei nu vor mai fi decât
cuvintele care merită să fie
într-o grădină
în care trandafirii
cultivă oameni în glastre roz
uitându-se senini şi în diverse culori
cum oamenii se-nmulţesc
cum nici un pământean nu-şi poate
imagina ori cuvânta
w.
şi acest vers pregătind finalul unui poem care va fi uitat
y.
şi acest vers oglindind finalul unui poem care va fi uitat
z.
cu ce drept aş deveni unul lacom de cuvinte
de împreunarea lor povestind
nebunia şi frumuseţea acestei lumi
şi poate şi a altora
cu ce drept să devin un tiran al cuvintelor
care nu sunt ascultate în cuminţenia lor
când un om spune că i s-a înfundat nasul
şi această nenorocire
poate deveni un cal troian
în liniştea unei nopţi de ianuarie
care n-a vrut să ştie de tradiţiile iernii
poate îngerul ţi-ar răspunde
dar el nu ştie cuvintele
el ştie doar viaţa ta pe de rost
şi acolo unde au fost cuvintele
sunt dor flori, buruieni şi pietre
şi la vamă să nu vă sperie
mulţimea care-şi aşteaptă
rândul şi îngerii
sunt prea mulţi care n-au putut să se ridice
cu toate pietrele
stăpânilor
fiţi libere, cuvintelor!
părăsiţi acest poem,
lăsaţi poetul să înţeleagă fără cuvinte
fără povestea gândurilor sale
fără iubirile sale ratate
lăsaţi poetul fără mine
lăsaţi-l fără inspiraţia de mucava
să vedem (de) ce este într-adevăr
pustia această de viaţă
să o luăm de la capăt
ssst
nici un cuvânt
doar plânsetul să înveţe buzele
noastre zâmbetul
doar tu şi eu
de la capăt
fără ei
pustiul
inimile noastre cât o nebuloasă
fără cuvinte
fără
făr
far nimicniciei noastre
de a-şi arăta iubirea
ecoul lăcomiei noastre de neant
de lipsă de speranţă
P.S.
Aceste rânduri de final dovedesc cât se poate de clar o lipsă de inspiraţie care ne arată că nebunia autorului a fost pedepsită. A fost lăsat fără de cuvinte… Restul poemului este, desigur, un accident. Despre autor nu se mai ştie nimic. Cuvintele l-au iubit până la capăt, cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii care s-au îmbolnăvit de ele… Dar el şi noi nu am mai putut afla altceva.
Sfârşitul este întotdeauna generos.
În ciuda gurilor şi cuvintelor g/rele.
Prea generos…
cu lipsa noastră de încredere în el.
Bonus (25 ianuarie 2007)
florina a spus că versul
„cuvintele l-au iubit până la capăt”
a mai fost scris şi de altcineva
se poate
ca şi florina să mai fi fost
trăită de altcineva.
miercuri, 4 iunie 2008
Fularele sau despre viciul umanist
Şi totuşi, pe gerul cel mai crâncen, lăsaţi toţi copiii
să vină la mine
să le leg fularele
înainte de a-i arunca
să-nveţe zborul
chiar dacă ei nu-l plac pe Micul Prinţ şi-l gonesc
pe cel care le citeşte unica lui evanghelie
desigur, scriu acestea şi dintr-un obscur instinct patern
poate chiar umanist
gata să mă recunosc din nou învins de o dragoste imposibilă
pentru ziua care nu va mai veni
ca o femeie care există doar în mintea mea
de veghe
să mă prindă ori de câte aş încerca
să mă transform iar
într-o buburuză
care ar zbura-n descântec spre locul în care mi-aş aştepta
cu seninătatea-n lanţuri
sfârşitul
să vină la mine
să le leg fularele
înainte de a-i arunca
să-nveţe zborul
chiar dacă ei nu-l plac pe Micul Prinţ şi-l gonesc
pe cel care le citeşte unica lui evanghelie
desigur, scriu acestea şi dintr-un obscur instinct patern
poate chiar umanist
gata să mă recunosc din nou învins de o dragoste imposibilă
pentru ziua care nu va mai veni
ca o femeie care există doar în mintea mea
de veghe
să mă prindă ori de câte aş încerca
să mă transform iar
într-o buburuză
care ar zbura-n descântec spre locul în care mi-aş aştepta
cu seninătatea-n lanţuri
sfârşitul
Bună dimineaţa!
13 noiembrie 2004
bună dimineaţa se auzi de neauzitul
dintr-un ecograf străin
bună dimineaţa
şopti întunericul din spatele iluziei
plăcerii de a fi în lanul de secară de a fi în mintea ta
bună dimineaţa
răsună în salonul gol
de pe masa albă te salutau un făt de cinci-şase luni
de culoarea sângelui de vişină atins de vrajă
din cutia de carton pentru biscuiţi
câţiva embrioni de lângă borcanele cu eşantioane de urină
de lângă recile instrumente medicale
mănuşile necurăţate de mucoase
ziare vechi
dacă i-am face morţii în fiecare dimineaţă
urechi de măgar i-am pune nas de gogoşar sau de morcov
costum fistichiu de clown dacă ne-am juca mai des cu ea
tot în zadar ar fi ea ar avea acelaşi sec simţ al umorului
tot de neînţeles ar fi
în ciuda cuvintelor despre viaţa de apoi
despre liberul arbitru care în această situaţie deloc erotică
nu ne poate deloc lăsa să alegem
şi aşteptând continuarea poemului
inexplicabilul sentiment al groazei de a fi în mintea celuilalt
a celui care speră că totuşi deşertăciunea
e doar un zâmbet al eternităţii divine
şi gândul că e timpul de să devin inuman cu mine însumi
că e timpul de a pleca în cruciadă în propria-mi minte
cu toţi copiii de acolo să fac ceva
de exemplu să îi arunc în prăpastie să înveţe a zbura
cât mai este timp până nu ajung să creadă că mintea mea este lumea
că lumea nu este decât un poem pe care poţi aluneca precum
pe-o coajă de banană
că oasele capului meu ar fi atât de preţioase încât să nu merite
un grafitti obscen ca orice sfârşit.
Obscen – adică încă plin de viaţă. Ca orice ultimă răsuflare, orice răsuflare...
bună dimineaţa se auzi de neauzitul
dintr-un ecograf străin
bună dimineaţa
şopti întunericul din spatele iluziei
plăcerii de a fi în lanul de secară de a fi în mintea ta
bună dimineaţa
răsună în salonul gol
de pe masa albă te salutau un făt de cinci-şase luni
de culoarea sângelui de vişină atins de vrajă
din cutia de carton pentru biscuiţi
câţiva embrioni de lângă borcanele cu eşantioane de urină
de lângă recile instrumente medicale
mănuşile necurăţate de mucoase
ziare vechi
dacă i-am face morţii în fiecare dimineaţă
urechi de măgar i-am pune nas de gogoşar sau de morcov
costum fistichiu de clown dacă ne-am juca mai des cu ea
tot în zadar ar fi ea ar avea acelaşi sec simţ al umorului
tot de neînţeles ar fi
în ciuda cuvintelor despre viaţa de apoi
despre liberul arbitru care în această situaţie deloc erotică
nu ne poate deloc lăsa să alegem
şi aşteptând continuarea poemului
inexplicabilul sentiment al groazei de a fi în mintea celuilalt
a celui care speră că totuşi deşertăciunea
e doar un zâmbet al eternităţii divine
şi gândul că e timpul de să devin inuman cu mine însumi
că e timpul de a pleca în cruciadă în propria-mi minte
cu toţi copiii de acolo să fac ceva
de exemplu să îi arunc în prăpastie să înveţe a zbura
cât mai este timp până nu ajung să creadă că mintea mea este lumea
că lumea nu este decât un poem pe care poţi aluneca precum
pe-o coajă de banană
că oasele capului meu ar fi atât de preţioase încât să nu merite
un grafitti obscen ca orice sfârşit.
Obscen – adică încă plin de viaţă. Ca orice ultimă răsuflare, orice răsuflare...
izvorul minunilor sau despre zâmbetul imposibil al sângelui
darul de-a fi nea căzută-n răsărit de seară
forţat poemul niei ca neaua forever inelul de logodnă
tatonând degetarul veşniciei
poemul ca o bisericuţă de zăpadă în care intră la utrenie
stropii de sânge ai iepuraşilor jertfiţi
lângă zâmbetul sfântului nicolae rătăcit
în epopeea lacrimilor de fericre
pervers trecutul visează păpuşi legănându-se-n brăduţul de crăciun
topindu-se-a ciocolată-n bărbi şi mustăţi de înger
nici decăzut nici înaripat crezând nu în propriul sânge
ci în sângele gălbenelelor iubindu-se
de-a rătăcirea-n flori de colţ
nu vei muri niciodată
vei fi ecoul tău iubito până la tine până la noi
voi fi ecoul meu iubito până când sângele nostru
va visa inima mântuitorului
trecându-ne în visul de carne al stelelor
vom fi ecoul nostru până când vinul ne va zâmbi
din icoana nesfârşită sfâşiindu-ne venele
oamenii izvoare călătoare
ştiu că sângele poate doar hohoti
*
şi-acum, sfinte ioan cassian, ştiu
că nu pot creştina decât infernul din mine
flăcările din cuvintele mele
gândurile celulele mele închisoare reflexele
şi cu urma mărului crud
condamnându-mă la spaime-cicatrici
mă-ntorc la oameni să-i pot uita mai bine.
Bine v-am regăsit! Bună dimineaţa!
forţat poemul niei ca neaua forever inelul de logodnă
tatonând degetarul veşniciei
poemul ca o bisericuţă de zăpadă în care intră la utrenie
stropii de sânge ai iepuraşilor jertfiţi
lângă zâmbetul sfântului nicolae rătăcit
în epopeea lacrimilor de fericre
pervers trecutul visează păpuşi legănându-se-n brăduţul de crăciun
topindu-se-a ciocolată-n bărbi şi mustăţi de înger
nici decăzut nici înaripat crezând nu în propriul sânge
ci în sângele gălbenelelor iubindu-se
de-a rătăcirea-n flori de colţ
nu vei muri niciodată
vei fi ecoul tău iubito până la tine până la noi
voi fi ecoul meu iubito până când sângele nostru
va visa inima mântuitorului
trecându-ne în visul de carne al stelelor
vom fi ecoul nostru până când vinul ne va zâmbi
din icoana nesfârşită sfâşiindu-ne venele
oamenii izvoare călătoare
ştiu că sângele poate doar hohoti
*
şi-acum, sfinte ioan cassian, ştiu
că nu pot creştina decât infernul din mine
flăcările din cuvintele mele
gândurile celulele mele închisoare reflexele
şi cu urma mărului crud
condamnându-mă la spaime-cicatrici
mă-ntorc la oameni să-i pot uita mai bine.
Bine v-am regăsit! Bună dimineaţa!
poemul niei
cu trei secunde-nainte de-a te fi văzut
eram deja izvorul tuturor lacrimilor dintre tine
şi îngeru-ţi păzitor
podul gleznelor tale între coapsa stelei
şi coapsa obrazului pe care-aluniţe visează la dulceţi
de îngeri culeşi în mugur şi-necaţi în miere de bondari nebuni
de harnici în dimineţi de nia
poate vor reînvăţa nectarul să se joace de-a iubirea
cu ambrozia
pe buzele tale poate voi naufragia
lovit de străduinţa bucuriei de-a mă ocoli
cu trei secunde-nainte ştiam tot ce-ai fost
înainte de-a te naşte şi-un pic mai mult şi-un pic mai puţin
visam ca un greiere beat lângă un degetar
de vin căzut cu sprânceana pe dosul mâinii tale
şi rupt de fericire cântam la antenuţe-furnicuţe
pe-un colţ de corn stropit cu lapte eu aproape greier
răstignit pe-o ghitară de lacrimi
de bucurie-ţi silabiseam zâmbetul
de vină mă-mpiedicam de stele
cu privirea-a buric de degete sângerând
cuminte.
eram deja izvorul tuturor lacrimilor dintre tine
şi îngeru-ţi păzitor
podul gleznelor tale între coapsa stelei
şi coapsa obrazului pe care-aluniţe visează la dulceţi
de îngeri culeşi în mugur şi-necaţi în miere de bondari nebuni
de harnici în dimineţi de nia
poate vor reînvăţa nectarul să se joace de-a iubirea
cu ambrozia
pe buzele tale poate voi naufragia
lovit de străduinţa bucuriei de-a mă ocoli
cu trei secunde-nainte ştiam tot ce-ai fost
înainte de-a te naşte şi-un pic mai mult şi-un pic mai puţin
visam ca un greiere beat lângă un degetar
de vin căzut cu sprânceana pe dosul mâinii tale
şi rupt de fericire cântam la antenuţe-furnicuţe
pe-un colţ de corn stropit cu lapte eu aproape greier
răstignit pe-o ghitară de lacrimi
de bucurie-ţi silabiseam zâmbetul
de vină mă-mpiedicam de stele
cu privirea-a buric de degete sângerând
cuminte.
mai nimic despre fericire şi mult nisip pentru îngerii de casă
fericirea te-nvaţă nefericirea este ceva ca o femeie sau ca
un bărbat care te îmbrăţişează ca o amintire din copilărie
neştiind ce-i fericirea ori nefericirea din perspectiva
unui prunc japonez despre care nu ştii mai nimic
doar că-l cheamă yu
şi că poate vreodată va urca pe fuji
va dormi (vreodată) visându-l pe mitruţ
un român care uită că totul este o clepsidră (chiar Parisul ori Viena)
pe care trebuie să o întorci mereu
ca pe o rugăciune ori ca pe un cântec
ridicându-se în ceruri dintr-o strană de nisip
de la un fir de nisip către o stea de nisip
în care doar aripile se joacă de-a iubirea
uitând şi ele mult prea omeneşte că îngerii nu se pot naşte
doar din iubire
fericirea este ca o aluniţă a zeului
despre care nu ştiai nimic
până ce un pictor renascentist a regăsit-o pe cruce
şi-apoi a uitat-o într-o picătură de culoare
nu, pentru îngeri mai trebuie
şi-o poveste de iubire dintre fericire şi nefericire
un bărbat care te îmbrăţişează ca o amintire din copilărie
neştiind ce-i fericirea ori nefericirea din perspectiva
unui prunc japonez despre care nu ştii mai nimic
doar că-l cheamă yu
şi că poate vreodată va urca pe fuji
va dormi (vreodată) visându-l pe mitruţ
un român care uită că totul este o clepsidră (chiar Parisul ori Viena)
pe care trebuie să o întorci mereu
ca pe o rugăciune ori ca pe un cântec
ridicându-se în ceruri dintr-o strană de nisip
de la un fir de nisip către o stea de nisip
în care doar aripile se joacă de-a iubirea
uitând şi ele mult prea omeneşte că îngerii nu se pot naşte
doar din iubire
fericirea este ca o aluniţă a zeului
despre care nu ştiai nimic
până ce un pictor renascentist a regăsit-o pe cruce
şi-apoi a uitat-o într-o picătură de culoare
nu, pentru îngeri mai trebuie
şi-o poveste de iubire dintre fericire şi nefericire
“Căci poezia este aceeaşi şi este eternă.”
J.L.Borges
poate ai auzit de puterea tinereţii
ori de forţa înţelepciunii
călătoreşte prin ele
dar nu te opri
nici la dorinţă
nici la durere
alege o literă
un sunet
un peşte şi o pasăre
o piatră şi o oglindă
şi începe un nou grai să vorbeşti
să nu începi să zbori ori să înoţi
iubeşte iubirea şi uitarea iubirii
încearcă să intri
în orice piatră care îţi este
oglindă.
dumnezeu nu era de ajuns
icoanele se semnau singure cu nume străine
în aceste zile de început de an cu multă ninsoare
mă simt puternic dar deloc agresiv totul este
purificat şi cred că mă simt aşa bine pentru că
m-am îndrăgostit (în sfârşit!) de mine
acum îi pot iubi pe ceilalţi cum zic acele cuvinte-oameni
mă voi despărţi de poeme firesc aşa cum
se despart cei tineri de zile trecând în
nopţi fierbinţi mai mult visate ele devin din ce
în ce mai imposibile din ce în ce mai fecioare
răstignite pe pruncii lor de lemn de sticlă de beton
de fier şi armele frumuseţii lor vor rugini
atârnate pe un perete uitat al sufletului meu
alături de ochii lor prin care le-am
vânat sufletele
ochicoane icoane cu ochi ţinându-şi în braţe
lacrimile care nu mai ştiu dacă sunt ale mele
sau ale lor ale tuturor femeilor frumoase
de care mă despart acum
până la primul lor sărut şi următorul lor geamăt
de plăcere am alunecat pe icoane şi vă las
nemurirea vouă celor lacomi mie îmi este îndeajuns
dumnezeu.
în aceste zile de început de an cu multă ninsoare
mă simt puternic dar deloc agresiv totul este
purificat şi cred că mă simt aşa bine pentru că
m-am îndrăgostit (în sfârşit!) de mine
acum îi pot iubi pe ceilalţi cum zic acele cuvinte-oameni
mă voi despărţi de poeme firesc aşa cum
se despart cei tineri de zile trecând în
nopţi fierbinţi mai mult visate ele devin din ce
în ce mai imposibile din ce în ce mai fecioare
răstignite pe pruncii lor de lemn de sticlă de beton
de fier şi armele frumuseţii lor vor rugini
atârnate pe un perete uitat al sufletului meu
alături de ochii lor prin care le-am
vânat sufletele
ochicoane icoane cu ochi ţinându-şi în braţe
lacrimile care nu mai ştiu dacă sunt ale mele
sau ale lor ale tuturor femeilor frumoase
de care mă despart acum
până la primul lor sărut şi următorul lor geamăt
de plăcere am alunecat pe icoane şi vă las
nemurirea vouă celor lacomi mie îmi este îndeajuns
dumnezeu.
întoarcerea la borges
moto: “…nu cred nici în politică, nici în naţiuni. Nu cred nici în bogăţie, nici în sărăcie. Acestea sunt doar iluzii. Cred, însă, în propriul meu destin de scriitor, bun, rău sau indiferent.”
J.L.Borges
orb sunt şi eu în felul meu uitând şi de tine şi de tot
ce nu contează un păcat al orbirii am şi eu
nu sunt îndeajuns de rafinat adică mai trăiesc mai am sânge
în inimi dar de azi voi fi fericit chiar dacă nu contează
numai fericirea ci visul de a şterge roma de pe faţa ascunsă a istoriei
recunoştinţa faţă de primul părinte din florile cărţilor
visul de a locui pe o insulă plutitoare visul de a fi sigur de existenţa
sufletului meu forţa de a recunoaşte în ciuda tuturor aparenţelor
că nu există acel animal numit tigrul-pereche vânând de secole iubirea
fantoma unei gazele eu cred în singurătatea tigrului şi în puii tigroaicei
şi în cuvintele mele în manelele lui dumnezeu
eu cred în prostituţia universală în viermii ori flăcările
care-mi vor mâncarde părinţii şi copiii
cred în cele două războaie mondiale şi în nebunia celor un miliard de stalin
în seriozitatea mea lucrând mai ceva ca michelangelo
la un zâmbet pe care vi-l las ca o virgulă eu
cel care nu cred(e) în virgule(le frumuseţii) dar mă-mbăt cu ele
democraţia e-o gagică din hustler cu suflet de gagică din play boy
sunt îndoctrinat până-n dinţi sunt gata
să mor pentru moş crăciun numai
de mi-ar aduce la anu’ o copilărie
nouă dar deja sunt jalnic sunt de
tratat cu lacrimile unei sticle de votcă
sau mai bine moşule adu-mi te rog
frumos un dram de maturitate
să pot înţelege şi eu monştrii ăştia
din jurul meu pe care uneori îi
iubesc fără să vreau alteori îi urăsc
fără să vreau aşa cum e viaţa
fără s-o vrei dacă nu ţi-o mângâi
nu ţi-o freci cum
trebuie se preschimbă într-o
ipocrită frustrată care te poate înşela
chiar şi fără să vrea de nu ştii s-o
îmbunezi viaţa nu-i decât monitorul oficial
sau o emisiune de reclame infinită
să mor pentru moş crăciun numai
de mi-ar aduce la anu’ o copilărie
nouă dar deja sunt jalnic sunt de
tratat cu lacrimile unei sticle de votcă
sau mai bine moşule adu-mi te rog
frumos un dram de maturitate
să pot înţelege şi eu monştrii ăştia
din jurul meu pe care uneori îi
iubesc fără să vreau alteori îi urăsc
fără să vreau aşa cum e viaţa
fără s-o vrei dacă nu ţi-o mângâi
nu ţi-o freci cum
trebuie se preschimbă într-o
ipocrită frustrată care te poate înşela
chiar şi fără să vrea de nu ştii s-o
îmbunezi viaţa nu-i decât monitorul oficial
sau o emisiune de reclame infinită
cred că nu ştiu să mă distrez
societatea asta de consum n-are ce face cu mine ar
da faliment ar deveni paradisiacă dacă toţi ar fi astfel
pentru umila mea persoană fiecare zi este o sărbătoare
ceea ce este o blasfemie o erezie o gogomănie dar poate
ar fi cazul să caut o muză pe lista mea de iubiri virtuale
să mai îndulcesc tonul acestor ultime poeme ale mele
deoarece nu mai sunt romantici care ar dori nişte versuri
cu flori care să le crească din umeri inimi buze sâni şi
inexplicabil un chef nebun de dragoste
în cel mai rău caz de masturbare şi când nu este vorba
de cel mai rău caz chiar şi când chestia aia cu sufletele pereche
vreau să vă spun că în ultimul timp scriu de obicei pentru extratereştri
aici pe acest subparadis subinfern ş.a.m.d.
sunt unii oameni care se înţeleg cu alţi oameni (sau aşa cred ei)
şi se mănâncă se bea se orgasmizează se fac copii
se moare se cântă se dansează au loc întreceri
se fac aranjamente se dau spargeri se omoară
se călătoreşte se fac şi alte foarte multe chestii
inutile dar în general totul e bine ceea ce vă dorim şi dumneavoastră
da faliment ar deveni paradisiacă dacă toţi ar fi astfel
pentru umila mea persoană fiecare zi este o sărbătoare
ceea ce este o blasfemie o erezie o gogomănie dar poate
ar fi cazul să caut o muză pe lista mea de iubiri virtuale
să mai îndulcesc tonul acestor ultime poeme ale mele
deoarece nu mai sunt romantici care ar dori nişte versuri
cu flori care să le crească din umeri inimi buze sâni şi
inexplicabil un chef nebun de dragoste
în cel mai rău caz de masturbare şi când nu este vorba
de cel mai rău caz chiar şi când chestia aia cu sufletele pereche
vreau să vă spun că în ultimul timp scriu de obicei pentru extratereştri
aici pe acest subparadis subinfern ş.a.m.d.
sunt unii oameni care se înţeleg cu alţi oameni (sau aşa cred ei)
şi se mănâncă se bea se orgasmizează se fac copii
se moare se cântă se dansează au loc întreceri
se fac aranjamente se dau spargeri se omoară
se călătoreşte se fac şi alte foarte multe chestii
inutile dar în general totul e bine ceea ce vă dorim şi dumneavoastră
aşadar eu nu sunt altceva decât viaţa mea
şi n-am să vă întreb vreodată ce aţi făcut cu ea
pentru că am şi eu dreptul la prostia universală
care-şi afişează nurii pe toate gardurile
explicându-mi că am nevoie de comunicare
dragii mei eu vă pot explica simplu că paradisul
e gratis şi că se mulţumeşte şi numai cu mine
că acolo nu există reguli gramaticale, legi fizice
nici prieteni nici iubite ori iubiţi nici calculatoare
nici cărţi nici cuvinte nici telefoane nici oferte
supraoferte
reduceri mintale nici bere nici cafea
dar mai ales eu nici eu nu sunt acolo
eu cel mai scump om de pe faţa ascunsă a
pământului valorând cât tot ce-a fost
înainte de a fi cuvântul şi încă un pic
dar legislaţia voastră ce ştie habar n-are
de dreptul la alternative democraţia voastră
e un înger demult decăzut dacă eu nu am
dreptul să-mi aleg legile voi nu sunteţi
decât nişte gardieni nişte talibani cu feţe umane
care-şi bat joc de mine
vorbindu-mi de democraţie
pentru că am şi eu dreptul la prostia universală
care-şi afişează nurii pe toate gardurile
explicându-mi că am nevoie de comunicare
dragii mei eu vă pot explica simplu că paradisul
e gratis şi că se mulţumeşte şi numai cu mine
că acolo nu există reguli gramaticale, legi fizice
nici prieteni nici iubite ori iubiţi nici calculatoare
nici cărţi nici cuvinte nici telefoane nici oferte
supraoferte
reduceri mintale nici bere nici cafea
dar mai ales eu nici eu nu sunt acolo
eu cel mai scump om de pe faţa ascunsă a
pământului valorând cât tot ce-a fost
înainte de a fi cuvântul şi încă un pic
dar legislaţia voastră ce ştie habar n-are
de dreptul la alternative democraţia voastră
e un înger demult decăzut dacă eu nu am
dreptul să-mi aleg legile voi nu sunteţi
decât nişte gardieni nişte talibani cu feţe umane
care-şi bat joc de mine
vorbindu-mi de democraţie
cu o involuntară maliţiozitate despre imposibilitatea de a spune totul măcar în zece poeme
ohoho de câte ori am hotărât să nu mai folosesc acele cuvinte
dumnezeu iubire suflet înger dar cu ce să zgârâi fantoma iubitei
când te îmbrăţişează absentă ori-ori îi este lene să aibă orgasm
ori când orgasmul ei este primul orgasm din lume paradis
infern şi purgatoriu care are criză de conştiinţă sau
o conştiinţă de criză of dacă fericirea mea ar fi avut nevoie ca la alţii
de o viză schengen de m-aş fi simţit vreodată om sau român
sau orice alt cuvânt eu de exemplu (deşi pot spune multe cuvinte)
oare mereu luciditatea este atât de dezorientată încât i se face rău
şi foloseşte o vietate să vomite
cuvinte cu un oarecare (ne)înţeles
o dar am fost fericit inocenţă vă doresc tuturor şi la mulţi ani
mâine e prima zi lucrătoare în 2002 şi m-am hotărât să nu muncesc
şi ştiu cine sunt eu sunt subromânia din subeuropa
cu bunătatea cu dragostea mea nimeni nu are ce face
nu valorează nici un euro dar vă fac şi îmi fac în ciudă
încă nu mă sinucid
dumnezeu iubire suflet înger dar cu ce să zgârâi fantoma iubitei
când te îmbrăţişează absentă ori-ori îi este lene să aibă orgasm
ori când orgasmul ei este primul orgasm din lume paradis
infern şi purgatoriu care are criză de conştiinţă sau
o conştiinţă de criză of dacă fericirea mea ar fi avut nevoie ca la alţii
de o viză schengen de m-aş fi simţit vreodată om sau român
sau orice alt cuvânt eu de exemplu (deşi pot spune multe cuvinte)
oare mereu luciditatea este atât de dezorientată încât i se face rău
şi foloseşte o vietate să vomite
cuvinte cu un oarecare (ne)înţeles
o dar am fost fericit inocenţă vă doresc tuturor şi la mulţi ani
mâine e prima zi lucrătoare în 2002 şi m-am hotărât să nu muncesc
şi ştiu cine sunt eu sunt subromânia din subeuropa
cu bunătatea cu dragostea mea nimeni nu are ce face
nu valorează nici un euro dar vă fac şi îmi fac în ciudă
încă nu mă sinucid
cehovieni
uneori plâng când mă uit la câte un film la heidi
cu shirley de exemplu sau când am început
să scriu acest poem după ce am pus titlul şi
lacrima explodând a lovit
pagina aceasta de caiet fac un efort şi
mă opresc şi aş striga că nu vreau să fiu cehovian
nici nietzschean nici kierkegaardian nici nici
vreau să fiu doar visul celui care sunt
eu de fapt vişinul primordial din paradis
să nu fii decât zborul pescăruşului nici foame
nici sete nici eros nici trup nici suflet visul lui dumnezeu
sau hai un vis mic al lui dumnezeu în care eu aş fi primul om sau măcar tot eu
dar fără să fi citit nimic. Fără să fi cunoscut sălbăticia
cu norme scrise şi nescrise a oamenilor sălbăticia lor blândă
care mă face să mă uit la ei întotdeauna ca la nişte canibali
cărora uneori nu le plac zgârciurile şi trec direct la felul trei
inima mea cât un pumn arătat nefiinţei
cu shirley de exemplu sau când am început
să scriu acest poem după ce am pus titlul şi
lacrima explodând a lovit
pagina aceasta de caiet fac un efort şi
mă opresc şi aş striga că nu vreau să fiu cehovian
nici nietzschean nici kierkegaardian nici nici
vreau să fiu doar visul celui care sunt
eu de fapt vişinul primordial din paradis
să nu fii decât zborul pescăruşului nici foame
nici sete nici eros nici trup nici suflet visul lui dumnezeu
sau hai un vis mic al lui dumnezeu în care eu aş fi primul om sau măcar tot eu
dar fără să fi citit nimic. Fără să fi cunoscut sălbăticia
cu norme scrise şi nescrise a oamenilor sălbăticia lor blândă
care mă face să mă uit la ei întotdeauna ca la nişte canibali
cărora uneori nu le plac zgârciurile şi trec direct la felul trei
inima mea cât un pumn arătat nefiinţei
Subromânia (gândindu-mă la viaţa mea, alte texte, prieteni, liceeni şi liceene)
…deznădejdea ca metaforă o tipă care să fie aşa
cum cântă nelly furtado să nu fiu furios să nu mai
recitesc ultima scrisoare a lui m. pe care o voi trimite
la căminul ei cald şi lipsit de trădări voi şti că eu sunt
cel din visul unui mic călugăr budist ce doarme
într-un bibelou ironic visat de casares într-un cuvânt al lui borges
prietenii nu au existat vreodată doar se vorbeşte despre ei
c. s-a desăvârşit vorba lui s. luându-şi o căţea eu încerc să nu
mai latru să trişez dormind la soare pe o plută pe un râu liniştit
încerc să fiu divin să nu mai scriu versuri poeme
pe prea puţini oameni îi interesez eu şi povestea vieţii mele
dragostea mea care nu mai este inelul meu de argint
căluţ de mare semn că m-am logodit cu marea şi silvia
o liceeană spunându-mi să revin cu piciorele pe pământ dar
unde mai este şi pământul ce este pământul mă întreb
din înaltul meu cu aripi
cum cântă nelly furtado să nu fiu furios să nu mai
recitesc ultima scrisoare a lui m. pe care o voi trimite
la căminul ei cald şi lipsit de trădări voi şti că eu sunt
cel din visul unui mic călugăr budist ce doarme
într-un bibelou ironic visat de casares într-un cuvânt al lui borges
prietenii nu au existat vreodată doar se vorbeşte despre ei
c. s-a desăvârşit vorba lui s. luându-şi o căţea eu încerc să nu
mai latru să trişez dormind la soare pe o plută pe un râu liniştit
încerc să fiu divin să nu mai scriu versuri poeme
pe prea puţini oameni îi interesez eu şi povestea vieţii mele
dragostea mea care nu mai este inelul meu de argint
căluţ de mare semn că m-am logodit cu marea şi silvia
o liceeană spunându-mi să revin cu piciorele pe pământ dar
unde mai este şi pământul ce este pământul mă întreb
din înaltul meu cu aripi
stranger in the night
călimărind superstiţiile
poem scris de Marian Stroe şi dedicat “lu’ adi scărpinătorul superstiţios al călimărilor
spânzurate simţiri
de reminiscenţele gardului
îngână pantomima din fluierul piciorului
din nesăbuinţa răului
castorul timpului
vitregirea sistemului umanitar
al somnambulilor de zile mari
cu herpesul vocativului
Arareori, doar noaptea
locuiesc lustrul norilor…
atenţie, proaspăt văruit
nu v-atingeţi de vântul vorbelor.
poem scris de Marian Stroe şi dedicat “lu’ adi scărpinătorul superstiţios al călimărilor
spânzurate simţiri
de reminiscenţele gardului
îngână pantomima din fluierul piciorului
din nesăbuinţa răului
castorul timpului
vitregirea sistemului umanitar
al somnambulilor de zile mari
cu herpesul vocativului
Arareori, doar noaptea
locuiesc lustrul norilor…
atenţie, proaspăt văruit
nu v-atingeţi de vântul vorbelor.
Eu, Nimicul
Sunt un nimic, deci nimicesc
căci tu, dresoare de inimi personale
crezi că iubirea e apă chioară
şi-i spui “nu” şi ridici baraje
pân’ la cer dar uiţi că furia
vine de dincolo de ceruri
din prea înaltul
pe care hormonii nu-l pot citi
Eu, Nimicul, mă relaxez şi Iubirea va face restul…
potopul pentru mine e doar
lacrima unei fecioare… Şi nu vom spune nimic despre nasul lui Ovidiu…
Cu uşoară grandomanie
căci tu, dresoare de inimi personale
crezi că iubirea e apă chioară
şi-i spui “nu” şi ridici baraje
pân’ la cer dar uiţi că furia
vine de dincolo de ceruri
din prea înaltul
pe care hormonii nu-l pot citi
Eu, Nimicul, mă relaxez şi Iubirea va face restul…
potopul pentru mine e doar
lacrima unei fecioare… Şi nu vom spune nimic despre nasul lui Ovidiu…
Cu uşoară grandomanie
IF sau taxus baccata în franceză
Dacă
tu ai fi iubit aşa cum crezi
orbirea ţi-ar fi permis să simţi
că eu nu doresc decât infinit mai puţin decât
nici nu mi-aţi luat nici nu v-am dat…
totuşi păsările grădinii publice sunt sfârşitul
my only friend pe care l-ai ales
altfel spus
în veşnicia mea de tisă
sălbatică poezia ce treabă are ea
cu zâmbetul tău acum de tinichea
cu plimbarea pe care de atâtea ori
ai refuzat-o cu berea băutura
micilor burghezi care cred că sunt altceva
decât au fost dintotdeauna
şi-acum nu-ţi voi vorbi despre ochii lui oedip
albaştri sau nu în ei destinul
nu şi-a citit niciodată viitorul
delfinii nu sunt femei nu-şi scot ochii
pe-ntuneric să vadă mai bine
sfârşitul
mării nu-i în iubire
tu ai fi iubit aşa cum crezi
orbirea ţi-ar fi permis să simţi
că eu nu doresc decât infinit mai puţin decât
nici nu mi-aţi luat nici nu v-am dat…
totuşi păsările grădinii publice sunt sfârşitul
my only friend pe care l-ai ales
altfel spus
în veşnicia mea de tisă
sălbatică poezia ce treabă are ea
cu zâmbetul tău acum de tinichea
cu plimbarea pe care de atâtea ori
ai refuzat-o cu berea băutura
micilor burghezi care cred că sunt altceva
decât au fost dintotdeauna
şi-acum nu-ţi voi vorbi despre ochii lui oedip
albaştri sau nu în ei destinul
nu şi-a citit niciodată viitorul
delfinii nu sunt femei nu-şi scot ochii
pe-ntuneric să vadă mai bine
sfârşitul
mării nu-i în iubire
din altă viaţă
în biserica aceea blând ne răpeam sufletele acolo
stăteam ca pe-o faleză şi priveam îngerii
făcând valuri-valuri
spărgându-se de umbra Cuvântului
în jerbe de artificii
în biserica aceea ne dădeam palmele unse cu pace
ca untul pe pâine ne mânjeam cu ea
peste tot peste nimic pe gură pe urechi pe gât obraji
pe iluzii
şi ca nişte copii pe malul mării
ne ridicam z(m)eu moş crăciun de nisip
necrezând în viclenia decăderii,
în vârstele valurilor.
stăteam ca pe-o faleză şi priveam îngerii
făcând valuri-valuri
spărgându-se de umbra Cuvântului
în jerbe de artificii
în biserica aceea ne dădeam palmele unse cu pace
ca untul pe pâine ne mânjeam cu ea
peste tot peste nimic pe gură pe urechi pe gât obraji
pe iluzii
şi ca nişte copii pe malul mării
ne ridicam z(m)eu moş crăciun de nisip
necrezând în viclenia decăderii,
în vârstele valurilor.
în care trecutul se dovedeşte o glumă bună a familiei adams
lui mişu
soarele ochiul roşu al celuilalt simţit în apa gândului
sorbeam poezia din cupele sfărmate de urcatul la ceruri
al cailor străini de noi ne curăţam urmele paşilor
spre a porni din nou
mai spre cântecul din coastele albastrului
unde stelele uită sărutarea cea de pe urmă
a căderilor de zei
şi mâinile nostre urmau drumul ochilor noştri
fugind de odihna din palmele lor
doar mâini
atât mai eram
printre melcii ce se-nmormântau
acoperindu-se cu visele îngerilor
lăsând o planetă pustie
plângând cochilii.
soarele ochiul roşu al celuilalt simţit în apa gândului
sorbeam poezia din cupele sfărmate de urcatul la ceruri
al cailor străini de noi ne curăţam urmele paşilor
spre a porni din nou
mai spre cântecul din coastele albastrului
unde stelele uită sărutarea cea de pe urmă
a căderilor de zei
şi mâinile nostre urmau drumul ochilor noştri
fugind de odihna din palmele lor
doar mâini
atât mai eram
printre melcii ce se-nmormântau
acoperindu-se cu visele îngerilor
lăsând o planetă pustie
plângând cochilii.
din mileniul trecut, când am început să înţelegem că dacă dragoste e, e şi antidotul ei
lui marian
să ne rupem în mâini ochii din muzica aripilor
pentru trei fericiri mărunte şi-o foaie de hârtie
lovită de cuvinte
să ieşim de sub alb
vin nu mai este demult
cu mărunţişul să luăm doar pata de vin
să spargem sticla goală în valuri
să ne tăiem braţele îndepărtându-ne de plută
să ne odihnim la marginea petei
ridicând casa răsuflărilor ce ne-au mai rămas
de dăruit strigătului rupt din Cuvânt
să urcăm la ultima suflare
şi să mai lăsăm ca amintire foii
un apus de soare
în cioburi de ochi.
***
tot lui marinică
să ne dai oţet în rai să păstrăm sentimentele de acasă
să ne arunci cu mere în sufletele acoperite de solzi
să ne răneşti creşterea şi înflorirea pomilor
să ne arunci cu merele împreună
în poala Maicii Domnului
să mergem la izvor să ne-azvârlim osemintele în lumea apelor
să facem mai bună
lumea din burţile crapilor
să ne rupem în mâini ochii din muzica aripilor
pentru trei fericiri mărunte şi-o foaie de hârtie
lovită de cuvinte
să ieşim de sub alb
vin nu mai este demult
cu mărunţişul să luăm doar pata de vin
să spargem sticla goală în valuri
să ne tăiem braţele îndepărtându-ne de plută
să ne odihnim la marginea petei
ridicând casa răsuflărilor ce ne-au mai rămas
de dăruit strigătului rupt din Cuvânt
să urcăm la ultima suflare
şi să mai lăsăm ca amintire foii
un apus de soare
în cioburi de ochi.
***
tot lui marinică
să ne dai oţet în rai să păstrăm sentimentele de acasă
să ne arunci cu mere în sufletele acoperite de solzi
să ne răneşti creşterea şi înflorirea pomilor
să ne arunci cu merele împreună
în poala Maicii Domnului
să mergem la izvor să ne-azvârlim osemintele în lumea apelor
să facem mai bună
lumea din burţile crapilor
acesta este un poem de dragoste pentru o necunoscută care a rămas necunoscută
ţi-am tot scris pe nopţi
pe zile ţi-am desenat iubirea mea
dintotdeauna pe cer
am inventat pentru tine
steaua polară
şi alte câteva mii de stele
am născocit uneori
câte ceva mai frumos decât marea
m-am îmbătat cu viaţa şi aventurile tale
m-am urcat pe nori
să te văd mai bine
ţi-am citit ochiibuze
să te învăţ pe de rost
să fim acelaşi vânător de moarte
cum plecam prin suflete
şi aprindeam cuvinte de credinţă
să nu se apropie copilăriile altora
jucând şotron cu neantul
mi-ai sărit din braţe
alunecând ca un săpun ieftin
mă chinuiam degeaba
să mai fac
din tine
baloane
pentru bucuria copilei mele
noaptea.
Termenul de garanţie al depărtării a expirat
pe zile ţi-am desenat iubirea mea
dintotdeauna pe cer
am inventat pentru tine
steaua polară
şi alte câteva mii de stele
am născocit uneori
câte ceva mai frumos decât marea
m-am îmbătat cu viaţa şi aventurile tale
m-am urcat pe nori
să te văd mai bine
ţi-am citit ochiibuze
să te învăţ pe de rost
să fim acelaşi vânător de moarte
cum plecam prin suflete
şi aprindeam cuvinte de credinţă
să nu se apropie copilăriile altora
jucând şotron cu neantul
mi-ai sărit din braţe
alunecând ca un săpun ieftin
mă chinuiam degeaba
să mai fac
din tine
baloane
pentru bucuria copilei mele
noaptea.
Termenul de garanţie al depărtării a expirat
bastonul lui borges
a avea curajul lui Groussac
de a nu scrie nici un poem
sau alt curaj de a renunţa la
cuvintele secundare care ruinează
noaptea lumină izvorul răstindu-se la sine
bucuria nebună
de a renunţa la o lume
pentru primul cuvânt
al neantului
EU
n-am curajul de a mă lupta cu visul
de a nu scrie nici un poem
sau alt curaj de a renunţa la
cuvintele secundare care ruinează
noaptea lumină izvorul răstindu-se la sine
bucuria nebună
de a renunţa la o lume
pentru primul cuvânt
al neantului
EU
n-am curajul de a mă lupta cu visul
exploratorul care a crezut în jungla cuvintelor şi s-a lăsat prins în clonţul textului care se dădea drept phoenix
gândul
trebuie să fie undeva
o pasăre phoenix
care să renunţe la a mai renaşte
din propria-i cenuşă
să nu-şi mai caute perechea
să zboare doar pentru frumuseţea zborului
o phoenix care să fure ochii iubirii şi să-i dăruiască
nici vieţii nici morţii
trebuie să fie undeva
o pasăre phoenix
care să renunţe la a mai renaşte
din propria-i cenuşă
să nu-şi mai caute perechea
să zboare doar pentru frumuseţea zborului
o phoenix care să fure ochii iubirii şi să-i dăruiască
nici vieţii nici morţii
A.D.1992
despărţirea în silabe sau despre cum se poate vedea că uneori poezia se arată la început a fi total nevinovată de ceea ce va urma (cine nu este arheolog poate trece fără nici o remuşcare peste acest text)
poem quasiabsurd şi naiv
“des” îţi dăruim, Mişli, poeme şi romanţe, “păr” de-argint lui Adi când bunic o fi iar “ţi” e pentru tine, Mariane… absurd ca şi autorul acestor albe versuri…
iar silaba “rea”, ce-o mai rămânea din ea, că de lipsit nu ne-o lipsi,
o vom dărui unui câine: na, grivei ! şi noi ne-om întoarce şi-om vedea:
noi suntem copiii arămii ai toamnei putrezind arbori trişti dintru sămânţă
ne despărţim în sunete purtate roase de vânturi şi ploi
lăsăm în testament un zâmbet trist o iluzie sau două
şi-un trunchi pietrificat împământenit…
Marian în silabe
se desparte aşa, uşor: Ma-ri-an…
despărţim vocile în acorduri funebre despărţim strigătele în rugăciuni duse de herghelii sălbatice de gânduri descompuse în requiemuri deznădăjduite
între ceruri şi pământ între noi şi spre Tine, Doamne, umbră a propriei Tale nemărginiri…
Mihaela în silabe
Se desparte uşor, aşa: Mi- ha- e- la…
ne despărţim şi depărtările ni le alungăm spre a privi mai bine:
vedem un bloc turn vecin c-un cuib de nebunii un cuib de trei arătări bizare jumătate-ouă, jumătate-păsări rămase unui plâns, singur etaj şase
zărim un alt an ce-şi scutură singurătatea la braţul unei femei tăcute
citind la lumânare (după ce-a trecut prin catedrale) alte versuri, albe versuri
vedem şi-un colţ de mănăstire prin vreo ţară ce-şi caută la Dunăre soră
şi-un blond nehotărât ce-un ban consultă aruncându-l şi rostind în franţuzeşte:
le paradis ou l’enfer
şi ochim un oştean privind la lună strigându-i să
se-mbrace de doi’ş’pe ori la rând mai iute
Iar Adi se desparte tot jucându-se ca-ntr-o carte: simplu şi
uşor: A-di…
Şi spunând la revedere tot aşteaptă tot aşteaptă tot aşteaptă…
poem quasiabsurd şi naiv
“des” îţi dăruim, Mişli, poeme şi romanţe, “păr” de-argint lui Adi când bunic o fi iar “ţi” e pentru tine, Mariane… absurd ca şi autorul acestor albe versuri…
iar silaba “rea”, ce-o mai rămânea din ea, că de lipsit nu ne-o lipsi,
o vom dărui unui câine: na, grivei ! şi noi ne-om întoarce şi-om vedea:
noi suntem copiii arămii ai toamnei putrezind arbori trişti dintru sămânţă
ne despărţim în sunete purtate roase de vânturi şi ploi
lăsăm în testament un zâmbet trist o iluzie sau două
şi-un trunchi pietrificat împământenit…
Marian în silabe
se desparte aşa, uşor: Ma-ri-an…
despărţim vocile în acorduri funebre despărţim strigătele în rugăciuni duse de herghelii sălbatice de gânduri descompuse în requiemuri deznădăjduite
între ceruri şi pământ între noi şi spre Tine, Doamne, umbră a propriei Tale nemărginiri…
Mihaela în silabe
Se desparte uşor, aşa: Mi- ha- e- la…
ne despărţim şi depărtările ni le alungăm spre a privi mai bine:
vedem un bloc turn vecin c-un cuib de nebunii un cuib de trei arătări bizare jumătate-ouă, jumătate-păsări rămase unui plâns, singur etaj şase
zărim un alt an ce-şi scutură singurătatea la braţul unei femei tăcute
citind la lumânare (după ce-a trecut prin catedrale) alte versuri, albe versuri
vedem şi-un colţ de mănăstire prin vreo ţară ce-şi caută la Dunăre soră
şi-un blond nehotărât ce-un ban consultă aruncându-l şi rostind în franţuzeşte:
le paradis ou l’enfer
şi ochim un oştean privind la lună strigându-i să
se-mbrace de doi’ş’pe ori la rând mai iute
Iar Adi se desparte tot jucându-se ca-ntr-o carte: simplu şi
uşor: A-di…
Şi spunând la revedere tot aşteaptă tot aşteaptă tot aşteaptă…
STĂPÂNUL POEMELOR NESCRISE
Moto:
“În aceste condiţii de suprapunere a subiectului şi obiectului,
cum mai poate să persiste idealul stăpânirii? El cade încet-încet
în desuetudine în reprezentarea ştiinţei pe care şi-o fac savanţii.
Omul este poate numai un nod foarte sofisticat în interacţiunea
generală a propagaţiilor care constituie universul .”
Jean –Francois Lyotard
Notă explicativă
Nu ştiu (de obicei nu ştiu prea multe şi nici nu cred fără a mă îndoi) dacă textele care urmează (în număr de 17) pot fi considerate un experiment literar …Poate cel mult o repetare în timp a unor exerciţii dadaiste. Textele reproduc fără intervenţii ulterioare ceea ce a fost scris între zilele de 26 şi 27 decembrie 2000, la început la nişte prieteni acasă şi apoi în singurătatea camerei mele violet, gândindu-mă la toţi apropiaţii inimii mele, ce s-o mai fi înţelegând şi prin aceasta…
Moto-ul a fost adăugat după ce au fost scrise textele.
1
slovele cadâne dansează din
buricele degetelor pe clapele
maşinii de scris desfrânate
cu sânii clopoţei sunând a
început de poem pustiit de
umbra îngerului tău personal
iubită uitată înainte de a
fi sărutată de a fi cunoscută
2
umbra mea scria poezii pe
lumina ochilor
din lumânări se prelingea
sângele strămoşilor de fum cu
cireşe putrede agăţate ca nişte
femei aproape bune
aproape stricate de gâturile
vânjoase ale unor bărbaţi absenţi
zâmbind la amintirea unor colinde
furate de timpul cel chior
cireşe putrede la urechi
avea moartea iubirii din clepsidră
învăţa nisipul să surâdă ironic
la adresa stâncilor din
sufletul stăpânului poemelor
3
ce mai avea stăpânul în suflet
doi bani ruginiţi o mie de melodii
un pisic siamez o icoană cu sfânta
fecioară cu nas de argint şi prunc
fugit din braţe să-şi ajungă
plânsetul
4
să te-ndrăgosteşti de istoria unui cuvânt
uitat de toate neamurile lumii şi
căutat de arhangheli prin paturi hamace
canapele paturi cearşafuri plaje lenjerie intimă
piei de femei albastre salate de fructe
cu votcă sau fără dacă vreţi am
să vă spun povestea stăpânului
de poeme.
5
nu există poem perfect
să scrii versuri de parcă ai desface
o conservă de ananas să câştigi
cu poezia la bingo loto speculaţii
financiare să spargi o bancă
cu un poem pe faţă şi cu un cuvânt
încărcat de gloanţe
la fel de oarbe ca homer ori
borges ce rost are să mori
când nu crezi în perfecţiune
ce rost are să zâmbeşti
când nu crezi în plâns
6
stătea într-un cuvânt.
stăpânul de poeme şi încerca
să pescuiască aruncându-şi umbra
apusul de soare
toate stelele îi erau cicatrici
şi între dinţi toate plajele
îi scrâşneau a toamnă frunzele
se machiau
iar el din ochii timpului
îşi invita iubita şi moartea la cină
7
nu-i dăduse nimeni vreun nume
iubea femeia albă aprinzându-şi
în fiecare noapte călcâiele ca să
vadă licurici unde să se iubească
ce stai şi te uiţi în gol la
luna plină de scobitori
8
ca un pahar gol pe o masă sfărmată
versul care înghiţea poemul cu
aripi de pasăre de noapte îi spunea
gagicii să se uite la ştiri să-i
spună când va veni sfârşitul
lumii să-l întâmpine cu
pâine şi sare
9
fiecare sunet fiecare literă e un imperiu
spunea stăpânul scobindu-se-n dinţi după câte o idee
iar ea îi era împărăteasa cu inima portocală
toate poemele care nu vor fi scrise vreodată sunt
oştirile mele prin ele respir eu istoriile avortate cu ele mă apăr de realitate
adică de mine tăişul nu se atinge
eu cad fără a mă zdrobi şi mă zdrobesc
fără să mă arunc de pe turnuri de televiziune
eu am declarat război iubirilor
care nu vor fi trăite vreodată iubirile conduse
de marea zeiţă preoteasă
eu sunt în război şi am platoşă acest poem
şi cască umărul unei iubiri de altădată sunt o iniţială
care a declarat luptă întregului meu nume
cele trei sute de călcâie ale mele nu
sunt vulnerabile mama când m-a botezat m-a ţinut de inimă
10
mă plictisesc cei fericiţi şi cei nefericiţi
şi cei liniştiţi şi cei care mănâncă vânt
stau în tălpile mele şi-i privesc pe bărbaţi
şi pe femei cum trec pe lângă mine-n sus şi în jos
eu nu-s de-al lor şi mă plictiseşte şi asta
şi mă plictisesc şi de mine dar nu pot scrie
şi spune decât că nu mă plictiseşte
nimic aştept lupta pe care nu o pot da
fiindcă nu cred nici în victorii şi nici în înfrângeri
11
enervanta domnişoară dihotomie cu nesfârşitele-i
picioare în două luntre şi eu sub sexul
ei deschis douăzeci şi patru de veacuri din
douăzeci şi patru levitând totul are sex
viaţa moartea apa cele patru vânturi
focul domnişoarei sexul enervarea iubirea
litera ochii sprâncenele genele aluniţele
totul e sex şi restul încercări de a nu fi
sex ci piatră şi ţărână totul iubeşte şi transformă totul se
iubeşte numai sunetul meu preferat
crede dar şi credinţa dar şi cel castrat
are sex poate prostia şi frica nu
sexul e nesfârşit şi toţi cred că nu există decât univers
dar universul nu e decât o parte bărbătească infinită şi o
parte femeiască infinită arzându-se la infinit
12
niciodată romantic portocală spartană urând cinele la lumina lumânărilor fără
pasiuni doar cu viciul de a nu avea vicii convingătoare sar din cuvânt
în cuvânt ştiind că fiecare cuvânt e o stea în felul lui. mă întâlnesc
cu oamenii care au ocupaţii şi sunt serioşi
mai serioşi decât moartea. mă întâlnesc cu elevi simpatici
se străduiesc să nu priceapă prea multe din nebunia din jurul lor
dar câteodată eu sunt dintre cei care trebuie să le arate că orice vârf
este limitat la o înălţime oarecare că nu tot ce zboară poate fi studiat şi
că la urma urmei orice şcoală e o cazarmă oricât de umani ar fi caporalii
şi că toţi oamenii mor învăţând până şi în
clipa morţii.
13
mai bine era când scriam poeme iubitei
acum prefer să mă duc pe malul dunării
şi să-mi imaginez că am înmormântat-o acolo
şi scrijelesc c-o piatră pe pământ
cuvinte care nu se leagă care trec unele
pe lângă altele ca oamenii semenii mei de altădată
şi fluviul îmi spune că s-a săturat
de valuri şi de stelele care se îmbăiază
în trupu-i şi nu-l iubesc vreodată…
14
monstru aşteptând monstru
spălându-se pe dinţii nebuniei cu
pasta nopţii stoarsă din sufletul
zeului învins lângă gura nemuririi.
îşi sfâşiase în colţii cuminţeniei
crucea şi acum îşi încălzea fără teribilisme
uitarea mângâind îngerii iubitei genunchii
şi sânii i se păreau a fi răniţi
de visul lacom al unui purice sfânt
retras în sihăstria feselor unde
nici o mână nu crede că totu-i
deşertăciune
15
da să credeţi în stăpânul poemelor nescrise
este pretutindeni şi singura diferenţă dintre
el şi Dumnezeu este că el nu este Dumnezeu
cel care bâjbâie
este
micul univers decăzut pregătit să se prefacă
mort deasupra hăului ca iubirea să vină odată
şi să treacă dincolo unde lupta e în haine
de mireasă şi aşteaptă botezul
sângelui nu-i va veni să creadă
că el este cel care nu credea
în propriul stăpân
şi cu multă ură şi răcnet va silui hăul
după cină stăpânul şi iubita vor servi moartea cu un ceai
16
vor discuta despre zei. moartea va fi ispititoare
i se va face poftă de-o partidă de amor
chiar şi în trei dacă moralitatea o
va permite. se va sui pe masa acoperită
de-o galaxie şi-n ritmul bătăilor la
porţile raiului sedentar se va dezbrăca de
toate poemele care au fost scrise de la începutul lumii
până în clipa în care tu cititor silabiseşti astă nebunie.
şi goală puşcă moartea nu mai era decât
stăpânul şi iubita îmbrăţişaţi în propria lor
decădere cyclam.
17
o da toate-s drum la marginea
îmbrăţişării dintre viaţă şi moarte. vânătoarea
pânda scurmatul disperat al pământului armele
războaiele călătoriile cuvintele cântecele
toate-s drum pradă poeme aşteptare
dorinţă şi renunţare toate-s popasuri
la marginea zeificării unui anonim şi cretin spermatozoid
c-o mireasă rotundă proastă de dă-n poeme
între o pizza şi-o bere între pizza şi berea asta şi berea şi
pizza viitoare rămâne nota de plată pe care
nici un înger nu se va înjosi să o aducă
la judecata copiilor ce vom fi din nou
toţi cândva că altfel toată teravura
cu moartea în ciuda tuturor aparenţelor pline
de semnificaţii nu va avea nici un farmec
şi în bradul infinit de dincolo de marginile
universului nostru fericiţi de seninele noastre
iubiri şi copilării veşnice
fără trupuri şi fără cuvinte doar copii-luminiţe
împodobind cetina îl vom asista la
nesfârşit pe infinitul Moş Crăciun tot
scoţându-l la infinit de barbă pe
Dumnezeu dintr-un sac peticit cu poeme.
“În aceste condiţii de suprapunere a subiectului şi obiectului,
cum mai poate să persiste idealul stăpânirii? El cade încet-încet
în desuetudine în reprezentarea ştiinţei pe care şi-o fac savanţii.
Omul este poate numai un nod foarte sofisticat în interacţiunea
generală a propagaţiilor care constituie universul .”
Jean –Francois Lyotard
Notă explicativă
Nu ştiu (de obicei nu ştiu prea multe şi nici nu cred fără a mă îndoi) dacă textele care urmează (în număr de 17) pot fi considerate un experiment literar …Poate cel mult o repetare în timp a unor exerciţii dadaiste. Textele reproduc fără intervenţii ulterioare ceea ce a fost scris între zilele de 26 şi 27 decembrie 2000, la început la nişte prieteni acasă şi apoi în singurătatea camerei mele violet, gândindu-mă la toţi apropiaţii inimii mele, ce s-o mai fi înţelegând şi prin aceasta…
Moto-ul a fost adăugat după ce au fost scrise textele.
1
slovele cadâne dansează din
buricele degetelor pe clapele
maşinii de scris desfrânate
cu sânii clopoţei sunând a
început de poem pustiit de
umbra îngerului tău personal
iubită uitată înainte de a
fi sărutată de a fi cunoscută
2
umbra mea scria poezii pe
lumina ochilor
din lumânări se prelingea
sângele strămoşilor de fum cu
cireşe putrede agăţate ca nişte
femei aproape bune
aproape stricate de gâturile
vânjoase ale unor bărbaţi absenţi
zâmbind la amintirea unor colinde
furate de timpul cel chior
cireşe putrede la urechi
avea moartea iubirii din clepsidră
învăţa nisipul să surâdă ironic
la adresa stâncilor din
sufletul stăpânului poemelor
3
ce mai avea stăpânul în suflet
doi bani ruginiţi o mie de melodii
un pisic siamez o icoană cu sfânta
fecioară cu nas de argint şi prunc
fugit din braţe să-şi ajungă
plânsetul
4
să te-ndrăgosteşti de istoria unui cuvânt
uitat de toate neamurile lumii şi
căutat de arhangheli prin paturi hamace
canapele paturi cearşafuri plaje lenjerie intimă
piei de femei albastre salate de fructe
cu votcă sau fără dacă vreţi am
să vă spun povestea stăpânului
de poeme.
5
nu există poem perfect
să scrii versuri de parcă ai desface
o conservă de ananas să câştigi
cu poezia la bingo loto speculaţii
financiare să spargi o bancă
cu un poem pe faţă şi cu un cuvânt
încărcat de gloanţe
la fel de oarbe ca homer ori
borges ce rost are să mori
când nu crezi în perfecţiune
ce rost are să zâmbeşti
când nu crezi în plâns
6
stătea într-un cuvânt.
stăpânul de poeme şi încerca
să pescuiască aruncându-şi umbra
apusul de soare
toate stelele îi erau cicatrici
şi între dinţi toate plajele
îi scrâşneau a toamnă frunzele
se machiau
iar el din ochii timpului
îşi invita iubita şi moartea la cină
7
nu-i dăduse nimeni vreun nume
iubea femeia albă aprinzându-şi
în fiecare noapte călcâiele ca să
vadă licurici unde să se iubească
ce stai şi te uiţi în gol la
luna plină de scobitori
8
ca un pahar gol pe o masă sfărmată
versul care înghiţea poemul cu
aripi de pasăre de noapte îi spunea
gagicii să se uite la ştiri să-i
spună când va veni sfârşitul
lumii să-l întâmpine cu
pâine şi sare
9
fiecare sunet fiecare literă e un imperiu
spunea stăpânul scobindu-se-n dinţi după câte o idee
iar ea îi era împărăteasa cu inima portocală
toate poemele care nu vor fi scrise vreodată sunt
oştirile mele prin ele respir eu istoriile avortate cu ele mă apăr de realitate
adică de mine tăişul nu se atinge
eu cad fără a mă zdrobi şi mă zdrobesc
fără să mă arunc de pe turnuri de televiziune
eu am declarat război iubirilor
care nu vor fi trăite vreodată iubirile conduse
de marea zeiţă preoteasă
eu sunt în război şi am platoşă acest poem
şi cască umărul unei iubiri de altădată sunt o iniţială
care a declarat luptă întregului meu nume
cele trei sute de călcâie ale mele nu
sunt vulnerabile mama când m-a botezat m-a ţinut de inimă
10
mă plictisesc cei fericiţi şi cei nefericiţi
şi cei liniştiţi şi cei care mănâncă vânt
stau în tălpile mele şi-i privesc pe bărbaţi
şi pe femei cum trec pe lângă mine-n sus şi în jos
eu nu-s de-al lor şi mă plictiseşte şi asta
şi mă plictisesc şi de mine dar nu pot scrie
şi spune decât că nu mă plictiseşte
nimic aştept lupta pe care nu o pot da
fiindcă nu cred nici în victorii şi nici în înfrângeri
11
enervanta domnişoară dihotomie cu nesfârşitele-i
picioare în două luntre şi eu sub sexul
ei deschis douăzeci şi patru de veacuri din
douăzeci şi patru levitând totul are sex
viaţa moartea apa cele patru vânturi
focul domnişoarei sexul enervarea iubirea
litera ochii sprâncenele genele aluniţele
totul e sex şi restul încercări de a nu fi
sex ci piatră şi ţărână totul iubeşte şi transformă totul se
iubeşte numai sunetul meu preferat
crede dar şi credinţa dar şi cel castrat
are sex poate prostia şi frica nu
sexul e nesfârşit şi toţi cred că nu există decât univers
dar universul nu e decât o parte bărbătească infinită şi o
parte femeiască infinită arzându-se la infinit
12
niciodată romantic portocală spartană urând cinele la lumina lumânărilor fără
pasiuni doar cu viciul de a nu avea vicii convingătoare sar din cuvânt
în cuvânt ştiind că fiecare cuvânt e o stea în felul lui. mă întâlnesc
cu oamenii care au ocupaţii şi sunt serioşi
mai serioşi decât moartea. mă întâlnesc cu elevi simpatici
se străduiesc să nu priceapă prea multe din nebunia din jurul lor
dar câteodată eu sunt dintre cei care trebuie să le arate că orice vârf
este limitat la o înălţime oarecare că nu tot ce zboară poate fi studiat şi
că la urma urmei orice şcoală e o cazarmă oricât de umani ar fi caporalii
şi că toţi oamenii mor învăţând până şi în
clipa morţii.
13
mai bine era când scriam poeme iubitei
acum prefer să mă duc pe malul dunării
şi să-mi imaginez că am înmormântat-o acolo
şi scrijelesc c-o piatră pe pământ
cuvinte care nu se leagă care trec unele
pe lângă altele ca oamenii semenii mei de altădată
şi fluviul îmi spune că s-a săturat
de valuri şi de stelele care se îmbăiază
în trupu-i şi nu-l iubesc vreodată…
14
monstru aşteptând monstru
spălându-se pe dinţii nebuniei cu
pasta nopţii stoarsă din sufletul
zeului învins lângă gura nemuririi.
îşi sfâşiase în colţii cuminţeniei
crucea şi acum îşi încălzea fără teribilisme
uitarea mângâind îngerii iubitei genunchii
şi sânii i se păreau a fi răniţi
de visul lacom al unui purice sfânt
retras în sihăstria feselor unde
nici o mână nu crede că totu-i
deşertăciune
15
da să credeţi în stăpânul poemelor nescrise
este pretutindeni şi singura diferenţă dintre
el şi Dumnezeu este că el nu este Dumnezeu
cel care bâjbâie
este
micul univers decăzut pregătit să se prefacă
mort deasupra hăului ca iubirea să vină odată
şi să treacă dincolo unde lupta e în haine
de mireasă şi aşteaptă botezul
sângelui nu-i va veni să creadă
că el este cel care nu credea
în propriul stăpân
şi cu multă ură şi răcnet va silui hăul
după cină stăpânul şi iubita vor servi moartea cu un ceai
16
vor discuta despre zei. moartea va fi ispititoare
i se va face poftă de-o partidă de amor
chiar şi în trei dacă moralitatea o
va permite. se va sui pe masa acoperită
de-o galaxie şi-n ritmul bătăilor la
porţile raiului sedentar se va dezbrăca de
toate poemele care au fost scrise de la începutul lumii
până în clipa în care tu cititor silabiseşti astă nebunie.
şi goală puşcă moartea nu mai era decât
stăpânul şi iubita îmbrăţişaţi în propria lor
decădere cyclam.
17
o da toate-s drum la marginea
îmbrăţişării dintre viaţă şi moarte. vânătoarea
pânda scurmatul disperat al pământului armele
războaiele călătoriile cuvintele cântecele
toate-s drum pradă poeme aşteptare
dorinţă şi renunţare toate-s popasuri
la marginea zeificării unui anonim şi cretin spermatozoid
c-o mireasă rotundă proastă de dă-n poeme
între o pizza şi-o bere între pizza şi berea asta şi berea şi
pizza viitoare rămâne nota de plată pe care
nici un înger nu se va înjosi să o aducă
la judecata copiilor ce vom fi din nou
toţi cândva că altfel toată teravura
cu moartea în ciuda tuturor aparenţelor pline
de semnificaţii nu va avea nici un farmec
şi în bradul infinit de dincolo de marginile
universului nostru fericiţi de seninele noastre
iubiri şi copilării veşnice
fără trupuri şi fără cuvinte doar copii-luminiţe
împodobind cetina îl vom asista la
nesfârşit pe infinitul Moş Crăciun tot
scoţându-l la infinit de barbă pe
Dumnezeu dintr-un sac peticit cu poeme.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
