adi secară

„Eu scriu ca să nu mai scriu”

Angela Marinescu

a.

ne naştem cu toţii având platitudinea drăgălăşeniei
încrustată pe zâmbetele de lapte
ajungem să ne numim mândri sau nu oameni
şi vom cunoaşte mult prea puţin
din tainele semenilor

ne ataşăm de câte o lună, de câte un soare
încercăm să scriem poezia
aici
să nu ne mai scrie ea
când naufragiem atât de puţin
pe insulele ei
care niciodată nu formează
ştiinţific vorbind
vreun arhipelag

încercăm iarăşi să nu mai folosim cuvinte
precum înger, dumnezeu, moarte, iubire
şi atunci nici aceste cuvinte nu ne mai folosesc
ne lasă în grija vreunei trăiri mistice
abstracte
în vârtejul căreia te-ai vrea mai bun
şi – pentru a câta oară,
a-i vrea să te înţelegi –

şi vezi, când naşterea puiului de om
s-a împlinit,
că te-ai pierdut regăsindu-te
sau te-ai regăsit risipindu-te

în apele gândurilor şi ale memoriei
străinul din mine
făcând pluta pentru îngerul care nu
ştia să înoate în viaţa mea

ei da a.g. trăieşte acum în concubinaj cu poezia
şi nu vrea să îi dea papucii (morocănoşi, cu ursuleţi,
dăruiţi de mama
caliopea)
n-a fost în viaţa lui îndeajuns de hotărât
decât o dată
şi atunci n-a murit nimeni
nici vreun ştrumf sau vreun spiriduş
doar au fost nişte lacrimi
care au sărat o pizza şi o omletă
deja digerate
(dar neconsumate)

şi cum o să îi explici sarei
ce este trecutul şi prezentul unor iubiri
care nu mai au nici un viitor
fiindcă inchiziţia sentimentelor
îşi are acum sediul
într-o inimă care are aripi
când puiul de om
face plajă la soarele din burta
tatălui

face plajă în hăinuţe de toamnă
în scutece pe care nimeni nu sărută poezia
în pamperşi în care nimeni nu-şi înmoaie
pana prozaică
pentru a scrie Poezia care nu mai crede în Poezie…

cum nimeni nu mai crede în zeu
cum poate ar fi vrut zeul să se creadă în el

b.

acum vezi o altfel de frumuseţe
este frumuseţea de după
nici viaţă nici moarte

cu siguranţă zeul este un prunc infinit
gângurind şi zâmbind fantomelor eternităţii
alergând prin vârstele copilăriei
jucându-se din când în când de-a oamenii mari
punându-şi câteodată barbă albă
şi judecând oamenii
aşa cum a văzut el în nişte vise
inexplicabile

poezie aburii care nu cred
în abureală
te cer
să silabiseşti
iubita ascunsă-n coloana
de marmură a căsniciei

cuvintele sunt umbre
mici cruci negre într-un cimitir
cât toate bibliotecile lumii

la înviere toate cărţile vii
se vor bucura lângă oamenii vii
vor intra unii în alţii, unele în altele
precum bucuria împlinind tristeţea

aceste cuvinte pot fi bepanthen
alinând usturimi orgolioase
ori prevenind căderi

omul şi inspiraţia
ajunşi la marginea patului
se pot întreba ce caută acolo
când nemărginirea este
în direcţia opusă

regretul este doar tot un cuvânt
care poate fi bine înfipt
la capătul unui mormânt
în care odihneşte fără spor
o poveste de dragoste
despre care nu vom spune
alte cuvinte

mda. În acest nou antipoem
nu este cazul să dezgropăm
viii

poate doar să îi îngropăm mai bine
în norii amintirilor
din care plouă atât de frumos
peste o toamnă care chiar se respectă
pe ea însăşi

toamna lui 2007

c.

partea acesta a textului
chiar fugind în faţa poeziei

cu un dor ciudat
de fiinţa nefiinţă
a Existenţei sale

despre enervanta dorinţă

vrând braţe textul să aibă
să încerce cu degetele ori cotul
cât de caldă este apa din cădiţa roşie
în care micuţa poezie
plânge puţin îşi nedumireşte ochii
se linişteşte

se întrupează

lasă firimiturile nefiinţei
pentru ca o Moarte străină
mereu străină
până la un cuvânt dat şi îndatorat
să le arunce
în hăurile canalizărilor oraşului

un labirint ca oricare altul
orice text

de ce să intri într-un labirint
când toate te pot aştepta acolo?

d.

crisparea din orice re-apropiere
de Poezie

dansul cu poezia
la un bal mereu organizat
de nefiinţă

Poezia e mereu mai puţin
decât am vrea în clipele de lăcomie
de absolut
ori de concret

între aceste două coordonate
vieţile
istoriile oglinzi deformând visele
iluziile
resemnările
poemele
din trecut aşteptând hăituirea poemelor
din viitor
într-un safari în care omul
caută o leoaică bună de rănit
baobabul zeului prezent

( 5 noiembrie 2007)

e.

despărţirea de t.s. e simplă

marea problemă e memoria
memoria este ispita retrăirii
înţelegerii celuilalt

şi dumnezeu este suma lacrimilor
care n-au nici un rost

de unde vin toate aceste cuvinte
aceste potriveli de cuvinte
această dragoste care iese din noi
câteodată ca un alai de nuntă
iar alteori ca un cortegiu funerar
această dragoste de câte cevasaucineva
dar mai ales foamea de aripile cuvintelor
care te pot face să-ţi pierzi carnea
pe undeva printre dinţii unor stele
care n-au nicio treabă cu materia ori antimateria

aceste cuvinte care pot doar zgârâia inexplicabilul
şi care apoi te pot amăgi că un castel de nisip
este chiar lumea de apoi şi de dinainte
în care aşchiile nu sar
departe de un trunchi
din care nu s-ar fi făcut
nicio cruce, niciun sicriu

aceste cuvinte care nu pot arăta mai nimic
din tot ceea ce merită a fi arătat
cu un deget dar mai ales cu inimile care ne cresc
mereu în vârfurile degetelor
pe care le tăiem ruşinaţi
că ni se văd inimile

deşi am putea să ne zgârâiem frumos
am putea cu ele să ne scoatem ochii care să nu ne mai vadă
oboseala de a fi altfel
decât visăm să fim

cuvinte

şi aici inspiraţia l-ar purta mai departe pe autor
prin trupuri străine de femei
i-ar pune comprese cu apă rece pe fierbinţeala vreunei gripe
dăruită de vreo creolă anonimă
în semn de omagiu pentru un alt creştin dionisiac
ce specie o mai fi şi aceasta

dar nu
inspiraţia e altceva/altcineva

este acum într-o amintire, puţin mai târziu într-un vis
şi în acest vers chiar se grăbeşte să taie mâinile
autorului

inspiraţia nu are uneori nevoie de cuvinte

ea se inspiră pe ea însăşi
şi într-un viitor cât un trecut oarecare
va uita de noi

va pleca fără să-şi ia rămas bun
ea va fi o inspiraţie care se va respecta pe sine însăşi
nu va mai întreţine legături cu muritorii

când se trezeşte, ea, inspiraţia
chiar ne înţelege

şi pleacă

f.

în prima zi din mai
poate luna cea mai miloasă a anului
te-ai simţit într-adevăr
“fiu”

într-o zi din septembrie
te-ai simţit într-adevăr tată
oare cum s-or simţi cei care au apucat să fie
şi tată şi fiu în acelaşi timp

întrebări inutile oare
lacomului de glorie
eroului care se vrea erou ne mai crezând în eroism

dacă dumnezeu ar fi şi ziarist
om din mass-media care va să zică
ce ştiri şi-ar alege pentru jurnalul său
de la orele… nu, nu 17, ce credeaţi,
că poezia este atât de simplă?

bine că dumnezeu nu este ziarist
dar mare ciudăţenie este că simpatizează politica
ori politicienii care îşi fac cruce
sau se roagă în general
pentru victorii în alegeri
întotdeauna mistificate

cred că este alt poem

da, politica chiar intră în toate
nu mai poţi scrie nici poezie fără să te
bântuie strigoii politicianismului

g.

iată o ştire:

astăzi a.g.secară a scris nişte poeme
la sfârşitul cărora a realizat iarăşi
că nu înţelege de ce poezia
ia uneori forme bizare

că fuge de ea însăşi

mai mult
uneori este însuşi omul plin de îndoieli
de temeri de rătăciri
este chiar „aproape omul”

în unele clipe a.g.secară, scriind, era chiar fericit
- adică se simţea entuziasmat, plin de orice,
poate chiar şi de sine –
iar gândurile îl purtau prin viaţa sa
- cât pot cuprinde gândurile dintr-o viaţă
când se scrie literatură şi de dragul literaturii –
ca o apă liniştită o barcă pe care nu se salvase nimeni
dintr-un naufragiu banal
într-o furtună banală

apropiindu-te de scriitor
l-ai fi văzut ca pe o b/arcă
sau ca pe un coş din paie
- depinde de imaginaţia fiecăruia –
în care un prunc nou-născut
gângurea încă liniştit
ori plângea flămând, înfrigurat, învineţit

şi curentul literar din care nu făcea parte
îl purta spre o femeie frumoasă
cunoscută
care nu scria un roman despre aşteptare

deoarece aşteptare este numele oricărui scriitor
care s-a despărţit măcar o clipă
de scrisul său
pentru a nu crede în el

şi aşa mai departe

h.

pentru o mai bună funcţionare a trecutului

nu trebuie practic să faci nimic

poţi să-ţi imaginezi doar o altă viaţă
alţi oameni pe care îi iubeşti
- ar suna mai bine să folosesc cuvântul „femei”
dar nu bărbaţii şi femeile sunt importante
în adevărata poezie… neutră, divină, bla, bla –
sau alte vieţi, doar putem fi generoşi
prin cuvintele noastre
putem face politica poeziei
putem să ne vindem cărţile de poezie
să le trădăm sau să trădăm poezia
să o înşelăm şi să scriem despre toate acestea
şi despre multe altele care au treabă
cu poezia prin cimitire, bordeluri, biserici,
alte instituţii serioase sau neserioase
precum circul

oricum trecutul ar funcţiona
fiindcă toate iubirile sunt foarte buni lubrifianţi
ele ung toate rotiţele trecutului
el merge ca un zeu spre o golgotă infinită
spre o răstignire perfectă
spre un cataclism desăvârşit
de o frumuseţe extraordinară
apocalipsa seria a nu ştiu câta
deja s-au distribuit invitaţii
îngerii deja se îngrămădesc deloc eleganţi
să ocupe primele rânduri
să vadă mai bine

oricum, am da destul de multe
pentru ca trecutul să nu fie decât o carte
iar noi să fim
mult mai altfel
decât suntem întotdeauna

mai frumoşi, mai odihniţi
crezând încă în lipsa de reguli a poeziei
i.

dar nu

poezia are regulile ei

sfârşitul va veni oricum
nu ţi-l alege tu de pe raftul
cu minciuni
şi mărgele roşii

aceasta este una dintre ele

celelalte sunt infinite

poţi rupe câte una, misterios,
fără să înţelegi de ce eşti tu
un mic ales:

începutul vine şi el oricum
nu ţi-l poţi alege tu de sub taraba
în care bunica îşi punea pestelca
şi zarzavaturile

ceea ce vine între sfârşit şi început
aceasta este ordinea firească
dar n-o pot înţelege prea mulţi
- a primit în dar revelaţia
un soldat stând de gardă la podul cel vechi
de la Cernavodă –
păzind nu mormanul de fiare
ori trecerea dintr-o ţară în altă ţară
ci însăşi Marea Poezie
a zeiţei care-şi spune zeu
sau invers
dintr-o cochetărie metafizică
adevărat de negrăit

j.

unde nu era nimic

acolo trăisem noi, oamenii
şi din nimic n-au mai rămas
nici vieţile noastre

toate ne scapă printre mâini
tot universul pare să mai stea doar
în degeţelele pruncului sara
acestea par să poată opri totul
numai ridicând arătătorul
fericirea pare să fie atotputernică
dragostea pare să se reverse
din te miri ce

arta mai pare doar o jucărie de pluş
la care nişte nebuni
se încăpăţânează să lucreze o viaţă întreagă
uitând că atunci când au decis că sunt artişti
au decis tocmai fiindcă
n-aveau nicio idee de ce sunt artişti

şi tot lucrând aşa
jucăria atinge acum cu vârful său
o planetă oarecare

şi cineva a spus că va începe un război
al îngerilor pentru acea păpuşă de pluş

dar nu era niciun zeu
care să creadă un astfel de zvon

k.

şi scrii tu oare toate acestea fiindcă scrisul e o tradiţie
a tribului tău de pitici interiori? care încep paştele când
le înfloreşte primul cais din curte şi îl sărbătoresc
până la căderea ultimei flori de liliac în cinci colţuri

tata a fost doar o păpuşă
cineva s-a jucat cu ea până ce n-a mai rămas mare lucru din… el
au ieşit fulgii din el
l-au aruncat la cimitirul păpuşilor
mai apoi
adică, civilizat vorbind, l-au îngropat

apoi au aşteptat pe cineva să scrie
balada păpuşii care a băut votcă
care nu prea era rusească

şi nu venea nimeni să scrie balada
ori măcar să o scrie

şi venea unul şi îi trecea prin cap
că păpuşii ăleia nu putea să îi asocieze
ceva frumos

şi venea altul
şi spunea că trebuie să fi fost ceva frumos

copiii lui de exemplu
cel mare care i-a smuls cu dinţii părul din cap
jucându-se cu el serios, apărându-şi mama
care striga că are nevoie de ajutor
într-un pat de jucărie care nu mai este nici el
monica, sora noastră, care a simţit cum moare păpuşa din el
găbiţă, fratele nostru

şi tot aşa vorbeau unii despre toţi părinţii din lume
şi chiar a.g. care se tot întreba ce tot scriu unii despre părinţii lor
morţi care nu mai interesează pe nimeni

aici

şi se auzea un glas cerând să se şteargă tabla

l.

„aproape” suntem mereu

şi am vrea să nu mai fim aproape

toate aceste texte inutile
din perspectiva eternităţii şi a sfinţeniei

s-ar mai putea vorbi despre perfecţiunea
copilăriei

într-un fel copiii care am fost sunt adevăraţii noştri părinţi
dar aceasta ar fi o observaţie prea crudă

cu ei ne îngropăm în amintiri din care nu se mai pot face
dulceţuri
poate doar colive
dar deja gândul ne poartă către înmormântări
care ne lasă întotdeauna un gust amar
de vin, pilaf, sarmale

şi de întâlniri cu neamuri pe care altfel nu le întâlneşti
decât accidental

luciditatea dând în mine
cu dalta, cu sete, sculptând în sângele
închegat al tuturor iubirilor

strigându-mi – deşi în poezie nu este frumos
să ridici vocea – să mă opresc
să nu mă lăcomesc
că există desfrâu şi în poezie
că te poţi îmbăta şi cu versuri
până când vei vomita metafore
imagini comparaţii iubite neiubite
până când

trebuie să te gândeşti
la tot ce nu-i poezie
ca să regăseşti
elementele primordiale

apa ducându-ţi dorul
focul de care nu te poţi îndrăgosti decât
cu măsură
pământul pe care n-ai cum să-l învingi
înotând prin el
aerul care trece mereu prin tine
de prea sus
ca să poţi să-l iubeşti total

m.

da, să încerci să transformi realitatea
într-un text literar
este un experiment condamnat
la eşec
categoric

Doamne, iartă-ne trufia!

noi nu putem fi literatură
suntem ceva mai mult
deşi scriitorii ar vrea altceva
de la munca lor
ar vrea să fie aur
ar vrea să fie iubire
ar vrea să fie nemurire
ar vrea să fie dumnezeire

dar nu e decât un fir de praf
mai mult decât deşertăciunea

un fir care într-o balanţă a trăirii
nu ştim dacă va cântări în favoarea ori defavoarea
noastră

n.

cuvintele
ne grăbesc
se grăbesc
întotdeauna
cuvintele ne pot rătăci de noi
repede
dacă nu le respectăm
libertatea de a fi altceva
decât noi

noi nu suntem cuvinte

şi aceasta nu ne salvează
de nimic
putem fi oameni care ne temem
sau oameni care pot încerca
pot îndrăzni
să îmblânzească
poezia necunoscutului

o.

voi înălţa marele zid chinezesc între realitate şi imaginaţie

avem liber, avem dezlegare la poet
putem să-l vânăm, voi, prieteni
iubitor de înţelepciune, prietene istoric,
prietene om normal, prietene critic

să nu-l mai lăsăm să contemple
paradisul purgatoriul infernul
să-l aruncăm acolo acolo şi acolo
de rest se va ocupa poezia

sau îl va salva
sau, scârbită de legătura periculoasă
scandaloasă
deloc balcanică uneori
îl va lăsa baltă
iubirii simple

de nemuritor de rând

p.

ce destin ciudat şi probabil trist
să fii propriul tău arhivar ori istoric
încă din timpul vieţii

mai deunăzi elena din troia mergea
c-un maxi-taxi
se gândea la trecutul ei şi la copiii care mor de cancer
şi la persoanele - probabil - care n-au auzit
că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta
şi viceversa

eu, un luptător anonim care trăda
frumuseţea în fiecare zi
luptând într-o zi cu troienii
în altă zi cu aheii
după cum bătea vântul remuşcării
m-am rugat să îi sune telefonul mobil
şi să creadă că o sun chiar eu

şi ea a văzut într-adevăr că am sunat-o deşi
vă jur, nici nu aveam telefonul la mine

apoi am pus războiul la cale

era clar
nu avea să se termine niciodată
toate jertfele erau zadarnice

dar nebunia are frumuseţea ei
şi poate ruina şi înălţa imperii

r.

lumea de semn şi de aer a unei limbi
în care nu poţi spune întotdeauna
te iubesc

fiindcă teiubescul
este o fiinţă mitologică
un fel de inorog
fără unicorn - dacă înţelegeţi -
cu aripi bineînţelese
cu picioare lungi
cu sâni nemaipomeniţi
- depinde şi de persoana care îl vede -
nici prea infinită
nici prea finită
care te poate lua şi duce
în orice paradis
fiscal
te poate ajuta să fii cel mai tare
în orice film ai vrea tu
- fiindcă teiubescul joacă şi apare mai ales în filme -
dar mai ales în mintea fiecăruia

are aripi şi nu poate zbura
dar n-arată penibil ca un struţ sau ca o struţă
e doar ca o lebădă care n-are pene şi
nu ştie decât povestea răţuştii urâte
pe care o spune la infinit unui înger
care nu poate să se plictisească
doar de o singură poveste care se tot repetă

deşi ar vrea

s.

fiindcă numele sunt ceilalţi
şi ceilalţi sunt cei care pândesc
slăbiciunea sălbăticiune

focşani 21

la casa aceasta sara nu mai poate ajunge
la adresa respectivă s-a construit o vilă
bântuită de fantomele bunicilor
alexandrina şi anton
„mam ’mare” şi „monu”
fantomele tatălui şi ale fratelui său

era casa unde am trăit primii doisprezece ani
acolo tata adormise odată cu piciorul în crăticioara
cu mâncare care se încălzea lângă pat
pe un reşou improvizat

„odată” târziu
când din paradisul focşani 21
nu mai rămăseseră decât fulgii
găinilor nanului – soţul agripinei „pinei”
sora tatălui – care le creştea acolo

bunicii se duseseră
noi ne duseserăm şi noi
doar tata se întorsese singur
şi n-a putut să-şi recucerească trecutul
cu cei doi câini
jacqueline şi rex

el, unchiul tănăsel şi vecinul gicuţă
dădeau „nişte petreceri” cu cântece şi hăulituri
- de înjurături nu spunem nimic aici -
demne de nişte personaje ruseşti
dintr-un roman dostoievskian
în care dumnezeu cobora pe pământ
întrupat fireşte şi firesc
se plimba pe strada focşani
- strada unde am învăţat să merg pe bicicletă
unde m-am jucat cu mai mulţi copii
dintre care o fetiţă a ajuns - am auzit - curvă
(a dat şi în presă!)
strada de unde am înţeles că începe lumea
strada unde au locuit soţii petrescu
un fel de personaje mitologice
- ştiţi grecii aceia soţ şi soţie care au avut
ca dorinţă supremă să moară împreună? -
mie îmi scapă numele lor acum
soţii petrescu cu care ai mei jucau tabinet

oricum soţii petrescu n-au murit împreună
în acelaşi timp mai corect spus
doar nimeni nu moare împreună cu altcineva

da… dumnezeu se plimba pe strada focşani
şi eu nu ştiam de existenţa lui
ci doar de teii uriaşi după care mă ascundeam
când mă jucam de-a v-aţi ascunselea
ori jucam teatru ţară ţară vrem ostaşi
fotbal în trei, patru sau cinci
ori unde mă chinuiam să înalţ un zmeu care
nu s-a ridicat niciodată

de abia după ce m-am mutat la bloc
- de, mai urcasem şi eu trei etaje spre ceruri!-
l-am cunoscut

până atunci nu-mi era prea clar nici cum se fac copiii
darămite dragostea
discutam cu un tip preda - cred că a ajuns poliţist -
prin clasa a V-a şi-mi exprimam speranţa că urmaşii noştri
nu vor fi făcuţi precum fac câinii căţeluşii

ş.

după legea cuvântului şi nu a ochiului

caşin 46

acolo am înţeles că depărtarea
poate avea gustul unor vişine
(totuşi coapte)

acolo am îngropat un câine
- ursu îi era numele -
ca şi cum aş fi îngropat un prieten
cu care aş fi plecat
într-un secol trecut
ca să cuceresc un vest oarecare

pe pereţii casei
care a fost şi ea un paradis odată
erau tablouri cu multe flori, unul cu yachturi stilizate
pictate de mama mirelei
erau multe cărţi părăsite
era o fotografie a katyei
privindu-ne oarecum trist
în pofida zâmbetului
că nu eram nişte zei-melci
care să putem salva duhul casei

pe ursu l-am îngropat sub un cais
pănduţu - căţelul-fiu al lui ursu
a fost mult timp trist şi el
aşa (cum) şi ursu - dacă ar fi fost
muzician - ar fi compus un requiem
pentru părinţii săi oameni
un requiem care s-ar fi intitulat
„îmbrăţişarea lui mihai”

când am plecat de la caşin 46
era noapte şi ploua

şi din nou sentimentul neputinţei
de a nu dezamăgi pe cei dragi
de a clădi un templu al prieteniei
pe ruinele unor alte sentimente

t.

veţi comenta probabil această încăpăţânare
a poeziei de a purta masca realităţii
inutil
inspiraţia şi destinul au o aventură sentimentală
nu îi putem iarăşi condamna
doar scenariştii au nevoie de un nou romeo
o nouă julietă
şi vai eu nu mai sunt tânăr
spre deosebire de destinul meu
despre care n-aş vorbi dacă inspiraţia
nu mi-ar fi şoptit că trebuie neapărat
să te întorci
să mă întorc la delicata problemă a destinului
în care nu cred
probabil aşa cum ar trebui

florina zice iar că „viaţa ei este un dezastru”
deşi ea, în viziunea lui ion zimbru,
care ne-a vizitat
(această „antimaterie” a fost scrisă în zilele
de 5 şi 6 noiembrie
la sediul redacţiei revistei
„dunărea de jos”)
ea este un „monument de răbdare”
sau chiar „un focar de răbdare”

mai bine s-ar gândi şi ea la destin
inutil
după ce inspiraţia aruncă o piatră
în mintea noastră care nu poate înţelege prozaic
cum florina vrea să i se facă un portret foto
fără să fie prezentă

apoi discuţia alunecă spre nuduri

nuduri goale goluţe
după cum ar spune profesorul sburlan

ţ.

tu cuvânt

născând cuvânt după cuvânt

mereu altul în ciuda asemănării

dintre mine şi mine

dintre Dumnezeu şi Dumnezeu

asemănare ciudată
niciodată convingătoare
parcă
omul – fiinţa paradoxală
care s-ar scrie de-ar şti să se scrie
pe nisipul oricărei sticle
scriu şi inspiraţia nu mă convinge
nici „nisipul unei alte lumi”
poate nisipurile tuturor planetelor
inspiraţia iarăşi îmi face probleme
mă lasă fără cuvinte
fără idei
fără imagini
mă lasă cu poemul gol
în gol
şi trebuie să scriu în continuare
în continuare
până reporneşte motorul acestei maşini care scrie
scrie mă scrie
mă scrie
atât de puţin
din tot ceea ce sunt
am fost
şi voi mai fi

Doamne, ajută!

u.

cuvântul eternitate
neputincios în faţa imaginii infinitului
ca un bărbat pe care l-am cunoscut
în pielea mea
în faţa imaginii unei femei
pe care am cunoscut-o
în mintea mea

da zeiţa diana este reală
dar una dintre dublurile ei
se trăieşte din când în când
în mintea cuvintelor mele
şi comit această crimă de lezmajestate
„din când în când”
este mult prea mult
şi mult prea puţin
chiar şi pentru un sfert de gând alb

da
cuvântul iubire
este neputincios în faţa şi spatele
realităţii
cuvântul iubire este doar un călugăr
care ar fi plâns pentru toate păcatele lumii
„din când în când”
este mult prea mult
şi mult prea puţin

pentru orice credincios cârcotaş
pentru oricine nu ştie
că „din când în când”
este totul dar acest tot
este mult prea mult
şi mult prea puţin

v.

cuvintele se despart definitiv
de oameni

uneori nici pe cruce
nu mai suportă despărţirea
şi se şterg
dar relax, take it easy
momentul despărţirii se apropie
iarăşi
cartea aceasta nu se termină
precum orice altă carte
când citeşti cuprinsul ori ultima
propoziţie

cartea aceasta nu există dacă
nu este semnul slăbiciunii de a crede
că poţi prinde iubirea în vreun insectar
cu vreun spin de trandafir
să o prinzi de trupul iubitei/iubitului

dar filosoful mormăie
el este gata să-l alunge pe poet din carte
cartea – această cetate de nisip
iarăşi nisip
iarăşi probleme cu inspiraţia
iarăşi a.g.secară
iarăşi eu
m-am săturat
trebuie să scriu un roman istoric
în care acţiunea să se petreacă într-un secol
în care eu n-am trăit
dar aceasta nu se poate
deoarece toate cuvintele mele
au fost în toate epocile
au iubit toate femeile
frumoase şi inteligente
şi devreme acasă
şi aşa mai departe

deşi iubirea aceasta din filme a apărut
după unii încoace
mult mai încoace
de omul din neanderthal

w.

şi acest vers pregătind finalul unui poem care va fi uitat

y.

şi acest vers oglindind finalul unui poem care va fi uitat

manierism meşteşug încercare
de a stoarce poezia
din refuzul inspiraţiei de a veni
când autorul vrea să-l invoce pe prea bunul shakespeare
aş da un regat pe craniul lui will
să pot merge cu el pe malul dunării
ori pe strada domnească
să spun celebrul monolog
şi apoi să nu aştept nici o minune

să nu aştepţi nicio minune
ce fericire poate fi mai mare
să te împlinească mai mult

doar aceea de mai crede în minuni

şi poetul se întoarce mereu la scrierea sa
fiindcă acolo este întotdeauna o mică minune
e ceva viaţă acolo
în scrierea sa
fiindcă aproape de nicăieri vin
aceste cuvinte
ca nişte amazoane
trimise în deşertul textelor
pentru a găsi un bărbat
capabil să iubească mai mult sufletele lor
decât trupurile lor

z.

sufletele cuvintelor
părăsind cerneala ori pixelii
ridicându-se în cerurile acestor cărţi
ale lacomilor de cuvinte lăsate moştenire
unor copii care nu prea au ce face cu ele

dar trebuie să scrii

pentru că trebuie să trăieşti
trebuie să respiri
trebuie să mergi mai departe
fără a te mai întreba
ce este cu scrierea asta de viaţă
care se duce, se duce
se trăieşte nu se trăieşte

lacom de cuvinte
de împreunarea lor povestind
nebunia şi frumuseţea acestei lumi
şi poate şi a altora
cu ce drept să devin un tiran al cuvintelor

şi acolo unde au fost cuvintele
sunt dor flori, buruieni şi pietre

şi la vamă să nu vă sperie
mulţimea care-şi aşteaptă
rândul şi îngerii

sunt prea mulţi care n-au putut să se ridice
cu toate pietrele
stăpânilor

fiţi libere, cuvintelor!

părăsiţi acest poem,

lăsaţi poetul să înţeleagă fără cuvinte

fără povestea gândurilor sale

fără iubirile sale ratate

lăsaţi poetul fără mine

lăsaţi-l fără inspiraţia de mucava

să vedem (de) ce este într-adevăr
pustia această de viaţă

să o luăm de la capăt

ssst

nici un cuvânt

doar plânsetul să înveţe buzele
noastre zâmbetul

doar tu şi eu

de la capăt

fără ei

pustiul

inimile noastre cât o nebuloasă

fără cuvinte

fără

făr

far nimicniciei noastre

de a-şi arăta iubirea

ecoul lăcomiei noastre de neant

de lipsă de speranţă

glumeam
evident
metafizic
este vorba de o lipsă de speranţă metafizică
acum doar n-o să vă părăsesc
până nu o să găsesc o încheiere
memorabilă

o împreunare de cuvinte demnă
nu de o pornografie ordinară

o imagine care să vă rămână
până la următorul dumneavoastră vis
pe retină
pe vreo sinapsă

poate zâmbetul sarei
însoţit de întrebarea
de ce zâmbeşte sara

poate imaginea vreunei zeiţe
(ne)întrupate
sau a unei zâne
sau a unui înger

un erou mitologic scăpând o zeiţă
de cuvintele unei cărţi
care o ţineau legată
de o poveste
care nu se poate povesti

fiindcă poezia este o poveste care nu se poate povesti

aşadar

eroul nu trebuie să înceapă cu
a fost odată ca niciodată
o carte
care începea cu un citat din saramago
şi continua cu un robinson
care avea două insule
cu două zeiţe deloc vineri

două insule între care trebuia să înoate
ferindu-se de rechinii
frumuseţilor
celorlalte
cuvinte

care se pot iubi
„din când în când”
din toată inima

sau

altfel

eroul nu trebuie să înceapă cu
a fost odată ca niciodată
o carte
care dovedeşte că autorul poate avea şi nişte sentimente
după cum a spus florina
citind tot ce am scris ieri
când m-am hipnotizat singur
şi am spus să scriu
până n-ai/ n-am să mai poţi/pot

până n-o să mai rămână decât povestea sarei
din mine
tatăl zâmbeşte
(şi nu este doar cel din visul monicăi)

până atunci
mult mai este
şi revine imaginea tatălui
ţinându-mă în braţe
în cişmigiu
când aveam cam un an
şi făcusem pe mine o poezie

sau

eroul nu trebuie să înceapă cu

a fost odată ca niciodată

adi secară

miercuri, 11 iunie 2008

clarificări

vineri, 6 iunie 2008

0 Antimateria

00

000

0000

00000

pagina următoare

Legături

Arhivă blog

Despre mine